Oficiul pentru Cler: Preotul şi formarea permanentă

Odată cu momentul hirotonirii, preotul intră în prezbiteriul unei dieceze, constituind împreună cu ceilalţi preoţi o adevărată familie, însufleţită de legătura sacramentală care îi uneşte cu episcopul diecezan, principiul şi fundamentul vizibil al Bisericii locale. În virtutea sacramentului sfintei Preoţii, fiecare preot, atât diecezan, cât şi călugăr, este unit cu ceilalţi membri ai acestui prezbiteriu, prin legături speciale de caritate apostolică, de slujire şi de fraternitate. Toţi preoţii participă la aceeaşi slujire şi la aceeaşi Preoţie a lui Cristos, capul şi păstorul. De aceea, preotul este "în Biserică şi pentru Biserică, o reprezentare sacramentală a lui Cristos, Bunul Păstor"¹.

După ce a parcurs timpul de formare iniţială din Seminar, timp în care a putut să-şi dea seama că este chemat de Dumnezeu şi a avut posibilitatea să dezvolte în mod armonios toate dimensiunile formării sacerdotale, după hirotonire, preotul, ajuns la această comuniune de viaţă cu Cristos cel care l-a chemat, angajat în slujirea pastorală, parcurge o nouă perioadă de formare: formarea permanentă. Drumul consacrării totale a preotului, trup şi suflet, nu se opreşte la momentul hirotonirii, ci parcurge toate etapele de dezvoltare naturală şi spirituală. Formarea permanentă, pe lângă caracterul său constant şi stabil, se înscrie într-o dinamică sacramentală în virtutea căreia preotul, prin hirotonirea sa, este chemat "să răspândească bogăţia extraordinară a harului"² conţinută în acest dar primit de la Dumnezeu: sf. Preoţie. Aflându-se în această condiţie ireversibilă şi permanentă de viaţă, preotul, care şi-a dedicat întreaga viaţă şi întreaga energie cauzei lui Dumnezeu, trebuie să-şi îndrepte în mod constant atenţia asupra creşterii sale dar şi asupra a ceea ce ar putea să împiedice această creştere.

Din această perspectivă, timpul trebuie considerat ca un factor important al formării permanente a clerului. Este una dintre noţiunile cele mai bogate şi mai complexe pe care omul le posedă, unul din elementele indispensabile ale formării de orice fel. Timpul este un însoţitor constant în acest drum de împlinire personală. Preotul este chemat să contemple în viaţa sa acest dar al lui Dumnezeu, care îi este oferit pentru ca el să poată să realizeze voinţa Sa în diferitele etape ale evoluţiei sale. Dumnezeu continuă să cheme şi să trimită în lume, descoperind în cursul vieţii preotului şi în situaţiile pe care Biserica şi societatea le trăieşte, planul său de mântuire. În acest sens, formarea permanentă devine necesară pentru a şti să vedem şi să urmăm această continuă chemare a lui Dumnezeu.

Celebrarea misterului lui Cristos în cadrul anului liturgic este pentru preot un drum de credinţă unic şi foarte diversificat. Aici îşi găsesc loc atâtea situaţii personale pe care preotul le trăieşte. În desfăşurarea sa, anul liturgic exprimă două caracteristici importante: continuitatea şi ciclicitatea. La rândul lor, ele dau naştere unor exigenţe noi privitoare la idealul sacerdotal: creşterea în credinţă şi contemplarea progresivă a aceluiaşi conţinut în diferite etape de evoluţie umană şi spirituală. Preotul îi atribuie timpului adevărata sa valoare în liturgia pe care o celebrează. Liturgia nu este altceva decât sfinţirea permanentă a timpului, este "locul" în care preotul se înţelege pe sine ca om, înţelege vocaţia sa şi mântuirea sa. Tot drumul formării permanente îl găsim, aşadar, în liturgie. Ea dă naştere şi face vizibilă acea dinamică a vieţii preotului care împleteşte în sine bucuria chemării, năzuinţa către sfinţenie, către perfecţiune, dar care experimentează şi nevrednicia cu care ne înfăţişăm înaintea acestui mare mister.

Toate momentele acestei dinamici sunt legate de evenimentul central al credinţei noastre, moartea şi învierea lui Cristos, care trebuie să devină pentru preoţi un model şi o cheie de lectură a vieţii, o inspiraţie constantă a vocaţiei lor. Prin moartea şi învierea sa, Isus a schimbat viaţa fiecărui om într-un mod minunat, dar greu de înţeles. Am fost reînnoiţi, mântuiţi de păcat şi conduşi la comuniunea cu Dumnezeu Unul-Întreit. Trăim însă în continuare într-o lume care nu a ajuns încă la împlinirea ei. Asemenea ucenicilor lui Isus, trăim şi noi un adevăr încărcat de mister: am fost reînnoiţi, dar în acelaşi timp trăim un întreg proces de renaştere, de convertire³. Formarea permanentă îl ajută pe preot să cunoască, la fel ca orice creştin, puterea minunată a mântuirii, dar şi străduinţa de a trăi această mântuire în fiecare zi a vieţii sale.

Magisteriul Bisericii⁴ subliniază principala trăsătură a vieţii sacerdotale: raportarea la Cristos, modelul slujirii preoţeşti, bazându-se pe îndemnurile Conciliului al II-lea din Vatican⁵ şi pe întreaga reflecţie ulterioară, necesară pentru a putea răspunde exigenţelor actuale. Noile provocări provin pe de o parte din condiţia specifică a preotului, chemat să trăiască în lume, iar pe de altă parte din contemplarea progresivă, zi de zi, an de an, a idealului pe care preotul l-a ales. Nu întâmplător exortaţia apostolică post-sinodală Pastores dabo vobis şi Directoriul pentru viaţa şi slujirea preoţească îşi deschid pagina consacrată formării permanente cu îndemnul sf. Paul către Timotei: "(...) îţi amintesc să reînflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin impunerea mâinilor mele"⁶, chemându-i pe preoţi la o renaştere continuă în Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Răspunsul la chemarea lui Cristos pe care fiecare preot îl pronunţă în momentul hirotonirii sale trebuie să fie exprimat şi reafirmat de-a lungul anilor de preoţie prin nenumărate răspunsuri viitoare, însufleţite şi călăuzite de acel răspuns iniţial. Preotul, de la hirotonire şi până la moarte este angajat într-un proces creativ de formare care îl ajută să trăiască o viaţă nouă. Acest proces de formare devine important pentru viaţa lui şi pentru viaţa Bisericii. În cadrul formării permanente preotul ia contact cu tehnici profesionale de perfecţionare, cunoaşte metode pastorale noi şi asimilează cunoştinţe teologice noi, însă nu trebuie să uite că formare permanentă înseamnă în primul rând cultivarea unui nivel constant de maturizare, prin aprofundarea fiecăreia din dimensiunile formării - umană, spirituală, intelectuală şi pastorală - cu intenţia clară de a atinge obiectivul consacrării şi al vocaţiei sale: slujirea lui Dumnezeu şi a poporului său⁷.

De ce este nevoie de formare permanentă? În primul rând datorită schimbărilor rapide care au loc în lumea pe care preoţii sunt chemaţi să o evanghelizeze. În acest context formarea permanentă devine o exigenţă a slujirii sacerdotale. În al doilea rând pentru a asigura propriei vocaţii înaintarea firească spre idealul ales şi apropierea de chipul lui Cristos, modelul Preoţiei noastre.

Cine sunt destinatarii formării permanente? Decretul conciliar Presbyterorum ordinis vorbeşte de toţi preoţii, cu o atenţie deosebită pentru preoţii care sunt în primii ani de slujire şi pentru preoţii "care au fost de curând numiţi parohi sau au fost destinaţi unei activităţi pastorale noi, precum şi pentru aceia care sunt trimişi în altă dieceză sau la un alt popor"⁸. Conciliul al II-lea din Vatican nu foloseşte încă expresia "formare permanentă", ci vorbeşte despre "formare continuă"⁹ şi despre "perfecţionarea formării"¹⁰. Documentele postconciliare vor sublinia necesitatea dezvoltării armonioase a preotului, punându-se accent mai ales pe dimensiunea umană, considerată fundamentul formării¹¹, şi pe dimensiunea comunitară¹², invitându-i pe preoţi să trăiască în comuniune aşa cum au trăit ucenicii în jurul lui Isus şi de a trăi ca nişte oameni care favorizează comuniunea¹³.

Papa Paul al VI-lea, în motu proprio "Ecclesiae sanctae" (6.08.1966) subliniază necesitatea punerii în aplicaţie a Decretelor conciliare Christus Dominus, Presbyterorum ordinis şi Perfectae caritatis. Papa le cere episcopilor să-şi îndrepte atenţia către preoţii tineri, organizând cursuri care să aibă în vedere însoţirea şi integrarea lor în fraternitatea sacerdotală¹⁴.

Congregaţia pentru Cler din Vatican publică pe 4 noiembrie 1969 scrisoarea circulară Inter ea, în care dezvoltă tema formării permanente. După o perioadă de mari convulsii în interiorul Bisericii, această scrisoare reprezintă o reacţie concretă a magisteriului Bisericii cu privire la situaţia creată. Încă din primele pagini, documentul invită Conferinţele Episcopale să dea "o atenţie specială problemei formării permanente a clerului, mai ales a celui tânăr, pentru a fi pus în practică în mod cât mai eficient ceea ce a stabilit în substanţă Conciliul al II-lea din Vatican"¹⁵. Noile situaţii pe care le trăieşte societatea modernă, aflată sub influenţa ştiinţelor experimentale, dar şi dorinţa Bisericii de a se reînnoi conform indicaţiilor Conciliului al II-lea din Vatican cer această atenţie specială care trebuie acordată preoţilor aflaţi la începutul slujirii sacerdotale. Ei trebuie să aibă ocazia să se perfecţioneze şi să crească din punct de vedere uman şi sacerdotal, fiind însoţiţi în munca pastorală pentru a facilita astfel trecerea de la viaţa de Seminar la slujirea sacerdotală.

În 1970, Congregaţia pentru Educaţia Catolică prezintă un îndreptar metodologic pentru formarea preoţilor: Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis, document care va fi revizuit în 1985¹⁶ pentru a putea fi adaptat noului Cod de Drept Canonic, publicat în 1983. Acest document trasează câteva directive cu privire la modul în care trebuie făcută formarea în Seminarii şi vorbeşte şi despre necesitatea de a continua formarea după anii de Seminar şi după hirotonire.

Codul de Drept Canonic (1983) evidenţiază importanţa formării teologice şi pastorale şi îi invită pe preoţi să continue formarea în ştiinţele sacre şi să urmeze mereu în viaţa lor doctrina sacră a Bisericii bazată pe sf. Scriptură şi transmisă de documentele oficiale ale Magisteriului. De asemenea Codul îi invită pe preoţi să preţuiască viaţa în comun şi să o considere ca un loc în care ei să se formeze şi să se informeze¹⁷.

Exortaţia apostolică Pastores dabo vobis (25.03.1992) are meritul de a fi reunit multe elemente considerate fundamentale în formarea iniţială şi permanentă a preoţilor. În ultimul capitol, documentul vorbeşte despre formarea permanentă, despre fundamentul ei teologic şi despre dimensiunile ei. Este accentuată dimensiunea fidelităţii în slujire şi "necesitatea de a ţine pasul cu mersul istoriei ca motivaţie umană care justifică formarea permanentă"¹⁸.

Directoriul pentru slujirea şi viaţa preoţilor, publicat de Congregaţia pentru Cler în Joia Sfântă a anului 1994, le aminteşte preoţilor că trebuie să trăiască în conformitate cu identitatea lor sacerdotală şi "în comuniune de iubire cu Isus Cristos, Marele şi Veşnicul Preot, Capul şi Învăţătorul, Mirele şi Păstorul Bisericii sale, hrănind spiritualitatea lor şi slujirea lor printr-o formare permanentă şi completă"¹⁹. Aceasta din urmă este prezentată ca o exigenţă a identităţii şi a spiritualităţii preotului.

"Într-un anumit sens, fiecare preot în parte este cel dintâi responsabil în Biserică al formării permanente: în realitate, fiecărui preot îi revine datoria, înrădăcinată în sacramentul Preoţiei, să fie fidel faţă de darul lui Dumnezeu şi faţă de dinamismul de convertire zilnică ce provine chiar din acest dar. Reglementările sau normele autorităţii bisericeşti în această privinţă ca şi exemplul altor preoţi, nu sunt suficiente pentru a face plăcută formarea permanentă, dacă fiecare preot nu este personal convins de necesitatea ei şi nu este hotărât să-i pună în valoare ocaziile, timpul şi modalităţile. Formarea permanentă păstrează «tinereţea» spiritului, pe care nimeni nu o poate impune din exterior, dar pe care fiecare trebuie să o regăsească permanent în interiorul său. Numai acela care păstrează mereu vie dorinţa de a învăţa şi de a creşte, numai acela posedă această «tinereţe»"²⁰.

Formarea permanentă are în vedere, aşadar, o (re)înnoire continuă a vieţii preotului în jurul centrului vital - Cristos. În El, preotul este chemat să-şi găsească identitatea şi să afle adevărul cu privire la viaţa sa. În El îşi găseşte sensul şi împlinirea fiecare moment al istoriei noastre personale. Formarea permanentă este un proces îndelungat, o şcoală la care învăţăm să regândim şi să reformulăm experienţa noastră umană, creştină, spirituală, educativă şi pastorală. Formarea permanentă este un dar al lui Dumnezeu, educatorul şi formatorul sufletelor noastre, care în fiecare zi, sub călăuzirea Duhului Sfânt, vrea să ne apropie de chipul Fiului său, de modelul Cristos, Preotul veşnic.

Pr. Eduard Soare

Note
¹ Exortaţia apostolică postinodală a Papei Ioan Paul al II-lea, Pastores dabo vobis (= PDV), cu privire la formarea preoţească în circumstanţele actuale (25.03.1992), nr. 15.
² PDV, 70.
³ Cf. Papa Benedict al XVI-lea, Întâlnire cu preoţii parohi din Roma, 22 februarie 2007.
⁴ Cf. PAPA IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală "Pastores dabo vobis" (1992), CONGREGAŢIA PENTRU CLER, "Directoriul pentru slujirea şi viaţa preoţilor" (= DSVP, 1994), CONGREGAŢIA PENTRU CLER - CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU LAICI - CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI - CONGREGAŢIA PENTRU CULTUL DIVIN ŞI DISCIPLINA SACRAMENTELOR - CONGREGAŢIA PENTRU EPISCOPI - CONGREGAŢIA PENTRU EVANGHELIZAREA POPOARELOR - CONGREGAŢIA PENTRU I.V.C. ŞI S.V.AP. - CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU INTERPRETAREA TEXTELOR LEGISLATIVE, Instrucţiunea interdicasterială "Ecclesiae de mysterio" (= EdM, 1997), CONGREGAŢIA PENTRU CLER, Instrucţiunea "Preotul, păstor şi călăuză a comunităţii parohiale" (= PPCCP, 2002).
⁵ Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, SC 7, OT 22, PO 2, LG 28.
⁶ 2Tim 1,6; Cf. PDV, 70; DSVP, 69.
⁷ Cf. PDV, 71; DSVP, 71.
⁸ Cf. PO, 19; OT 22.
⁹ Cf. PO, 7.
¹⁰ Cf. PO, 19; OT 22.
¹¹ Cf. PDV, 43.
¹² Cf. PDV, 60.
¹³ Tema va fi reluată şi de Exortaţia apostolică post-sinodală Pastores dabo vobis, la nr. 74.
¹⁴ Papa PAUL AL VI-LEA, Ecclesiae sanctae, I, 7, în Enchiridion Vaticanum II, 767.
¹⁵ CONGREGAŢIA PENTRU CLER, Inter ea, 1, în Enchiridion Vaticanum III, 1745-1788.
¹⁶ CONGREGAZIONE PER L'EDUCAZIONE CATTOLICA, Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis, Tipografia Poliglotta Vaticana, Citta del Vaticano 1985.
¹⁷ CODUL DE DREPT CANONIC, cann. 279-280.
¹⁸ PDV, 70.
¹⁹ DSVP, Introducere.
²⁰ PDV, 79.

lecturi: 59.