Sfântul Benedict a aruncat sămânţa pentru o transformare socială şi culturală

Astfel monahismul a construit Europa

De Timothy Verdon

În mod normal marile biserici - bazilicile romane, catedralele diecezane şi cele mai importante sanctuare - sunt expresii universale ale vieţii poporului lui Dumnezeu, accesibile tuturor. Însă creştinismul a valorizat şi forme de viaţă călugărească la care nu toţi sunt chemaţi, ştiind că "avem daruri diferite după harul dăruit fiecăruia dintre noi" (Rom 12,6). Astfel între secolele III-IV a fost primită voinţa unora de a duce o viaţă creştină mai austeră, în prelungire ideală a perioadei eroice a martirilor, încheiată cu edictul din Milano din anul 312. Mai întâi în Egipt, apoi în Italia şi în sudul Franţei, eremiţi singuri, grupuri de eremiţi şi comunităţi unite în jurul unui părinte spiritual, au definit treptat stilul unei existenţe focalizate numai pe Dumnezeu, ale cărei componente principale erau rugăciunea, studiul şi munca agricolă sau artizanală.

Se naşte monahismul creştin şi cu el un nou tip de arhitectură ecleziastică, mănăstirea, compusă dintr-o biserică, din locuinţe pentru călugări şi din locuri funcţionale pentru viaţa comunitară. Şi în aceleaşi secole în care cetăţile din imperiul antic se depopulează datorită înaintării populaţiilor nomade care proveneau din Europa de sud şi din Persia, în deşert sunt întemeiate adevărate citadele monastice: centre nu numai spirituale ci şi intelectuale şi artistice care păstrau şi elaborau în sens creştin ceea ce rămăsese din cultura clasică.

De importanţă fundamentală în acest proces a fost contribuţia Italiei, unde a văzut lumina în jurul anului 480 omul pe care Biserica îl consideră patron al Europei, sfântul Benedict de Norcia. Autor al Regula monachorum - care în evul mediu timpuriu era cel mai răspândit cod de comportamente călugăreşti după Evanghelie - Benedict nu numai că a întemeiat numeroase mănăstiri, ci a pus şi temeliile unui sistem social şi cultural destinat să plăsmuiască identitatea creştină a unor populaţii întregi, mai ales la ţară. De fapt, în timp ce în cetăţile din secolele IV-V existau deja comunităţi creştine stabile, cu o istorie în urma lor şi un simţ al propriei demnităţi, convertirea zonelor rurale era încă incompletă după două sute de ani.

Pentru a înţelege rolul monahismului în peninsulă este important să vedem condiţiile din Italia creştină în perioada lui Benedict şi în secolele care au urmat. Devastările războiului dintre două popoare invadatoare, bizantinii şi goţii (540-568), precum şi violenţa invadatorilor longobarzi (568-650) şi prădările sarazinilor de-a lungul coastelor meridionale şi occidentale (secolele IX-X), au lăsat amintirea dar nu şi realitatea Italiei romane. S-a schimbat până şi reţeaua seculară de drumuri: coborând din nord pe văile apeninice, longobarzii au creat noi linii de atac legate cu centrele lor de putere din Lombardia. Noile căi longobarde permiteau trimişilor regali să se mişte fără a intra în vastul teritoriu la est controlat de bizantini. În slujba noii reţele de drumuri, regii longobarzi au întemeiat mănăstiri de-a lungul noilor parcursuri trasate pentru armată şi pentru mesagerii regali, completând astfel munca episcopilor locali care, între secolele V-VI, creaseră sisteme de biserici şi colegii rurale înzestrate cu patrimonii de terenuri. După convertirea la credinţa catolică a reginei Teodolind în secolul al VII-lea, noua reţea de drumuri s-a orientat spre Roma şi a ajuns să formeze nucleul a ceea ce ulterior va fi numită Via Romea sau Francigena, care în multiplele sale parcursuri va constitui calea maestră a principilor, negustorilor şi pelerinilor între secolele X-XIV. De-a lungul întregului parcurs, anexate de abaţii "în regie" sau autonome, s-au născut xenodochia şi "spitale" care au favorizat reluarea schimburilor culturale şi comerciale. Jurnalele de călătorie al arhiepiscopului de Canterbury Sigeric, al abatelui islandez Nikulas de Munkathvera, al regelui Filip August de Franţa ne fac să intuim motivele pentru care, de exemplu, găsim reflexii de arhitectură burgundă în Lombardia şi Toscana, germană la Molfetta, de Pisa la Siponto şi Troia.

Cucerirea regatului longobard de către Carol cel Mare, sigilată cu câştigarea oraşului Pavia în 773-774, va întări orientarea monastică a dezvoltării religioase în secolele IX-XII în Italia de sud şi centrală precum şi în întregul imperiu încredinţat regelui francilor de către Papa Leon al III-lea în anul 800. Făcând abstracţie de atribuirea lui Carol cel Mare personal a numeroase abaţii, rămâne adevărat că organizarea administrativă a Sacrului Imperiu Roman favoriza expansiunea reţelei monastice: carolingienii şi după ei ottonii s-au folosit de călugări în extinderea sistemului feudal care se năştea pe care se baza puterea lor.

Mai ales cu răspândirea unei singure "reguli" monastice, influenţa călugărilor asupra vieţii spirituale a Europei a devenit determinantă. Echilibrul benedictin între rugăciune şi muncă a fost comunicat feudatarilor imperiali cu terenuri vecine şi ţăranilor; în Italia tăcerea şi laboriozitatea vieţii rurale îi transmite spiritul până la începutul secolului al XX-lea.

Caracterul comunitar al monahismului benedictin a favorizat apoi dezvoltarea caracteristicilor umane şi sociale precise în populaţie. Ajutorul fratern, ospitalitatea acordată călătorilor, atenţia faţă de săracii de orice tip sunt printre elementele din Regula sfântului Benedict care în Italia precum şi în alte părţi s-au tradus şi în cultura populară.

În mod asemănător, laboratoria monastice au pus bazele acelei "revoluţii industriale" care, împreună cu activitatea bancară embrionară, începând din secolul al XIII-lea va face din unele cetăţi lombarde şi toscane centre propulsoare de viaţă economică şi culturală la nivel european.

În secolele din jurul anului 1000 predomina influenţa mănăstirilor care în unele cazuri erau, de fapt, adevărate cetăţi. Abatele islandez Niklaus, coborând în peninsulă pe la anul 1154, descrie "Montakassin" (Montecassino) ca "o mare mănăstire cu o fortificaţie în jurul ei, iar în interior zece biserici": era abaţia reconstruită între anii 1066-1071 de abatele Desideriu, figură de însemnătate eclezială şi politică singulară în perioada aceea. Din anul 1059 cardinal şi vicar pontifical la mănăstirile din Italia de nord, Desideriu a lucrat pentru a-i reconcilia pe Papi cu împăratul Henric al IV-lea (umilit de Grigore al VII-lea la Canossa în anul 1077), înrolând în acest scop principi normanzi ca Robert Guiscard, duce de Apulia, cu care avea bune raporturi. Însă obiectivul său a rămas reforma Bisericii promovată încă de la începutul secolului de călugări sfinţi ca Ioan Gualbert şi Petru Damiani precum şi de Papii Victor al II-lea (1055-1057), Ştefan al IX-lea (1057-1058), Nicolae al II-lea (1058-1061), Alexandru al II-lea (1061-1073) şi Grigore al VII-lea (1073-1085).

(După L'Osservatore romano, 11-12 iulie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 36.