Sfântul Benedict, patronul Europei

Până la reforma actuală a calendarului bisericesc, comemorarea Sfântului Benedict se făcea în ziua de 21 martie, zi în care patriarhul monahismului apusean a încetat din viaţă, în anul 547 şi a fost apoi înmormântat alături de sora lui, Scolastica, decedată cu patruzeci de zile mai înainte, în mormântul de lângă mănăstirea de pe muntele Cassino, în sudul Italiei. În anul 580, năvălitorii lombarzi au distrus mănăstirea. Peste mai bine de o sută de ani, în 703, călugării benedictini de la Fleury-sur-Loire din Franţa au răscolit ruinele vechiului aşezământ şi au descoperit trupul sfântului Benedict pe care l-au adus cu mare solemnitate în mănăstirea lor de pe malul Loarei, în ziua de 11 iulie. De atunci, în multe regiuni, această zi a fost aleasă pentru sărbătorirea Sfântului Benedict şi noul calendar a adoptat-o acum pentru întreaga Biserică.

În anul 1964, papa Paul VI l-a declarat pe sfântul Benedict patron principal al Europei, împlinind astfel un act de meritată recunoştinţă faţă de sfântul căruia Europa îi datorează multe dintre valorile şi realităţile ei. Ordinul călugăresc benedictin este dintre cele mai vechi în Europa. Câte manuscrise copiate şi transmise de-a lungul unor secole întunecate în care doar o minoritate a populaţiei, esenţialmente formată din clerici ştia carte... câte biserici, abaţii, bazilici ridicate în stil romanic şi gotic... Câte câmpuri şi câte suflete, cultivate în duhul umilinţei, al dragostei, al credinţei nestrămutate în Cristos... Câte meşteşuguri practicate cu proverbială răbdare, transmise din generaţie în generaţie!

Cu patru ani înainte de naşterea sfântului Benedict, armatele năvălitoare ale herulilor sub conducerea lui Odoacru au trecut prin foc şi sabie pământul Italiei şi, ucigând pe ultimul împărat roman, au închis definitiv capitolul stăpânirii Romei imperiale; supravieţuirea culturii romane se va datora în cea mai mare măsură activităţii religioase şi culturale a călugărilor din aşezămintele monahale. Şi sfântul Benedict este acela care a deschis capitolul glorios al monahismului occidental.

După cum ne informează cartea a doua a "Dialogurilor" a sfântului Grigore cel Mare (540-604), Benedict s-a născut în anul 480 la Nurcia (Umbria-Italia), în familia patriciană Anicia. De tânăr a fost trimis la Roma să studieze retorica şi filozofia, dar dezgustat de uşurătatea vieţii din oraş s-a retras în mica localitate Affile şi şi-a continuat studiile, supunându-se unei aspre discipline ascetice. Nemulţumit de această singurătate relativă, pe când avea douăzeci de ani, s-a retras într-o mică peşteră la Subiaco, la sud de Roma. După trei ani de singurătate, rugăciune şi penitenţă, a fost descoperit de păstorii din partea locului. Nenumăraţi credincioşi din împrejurimi îl căutau pentru a-i cere sfat şi rugăciuni; chiar călugării mănăstirii din Vicovaro l-au rugat să le fie conducător spiritual.

El a acceptat şi a început astfel opera de restaurare a disciplinei mănăstireşti, dar unii dintre călugări s-au împotrivit cu îndârjire şi au ajuns până acolo încât au încercat să îl omoare, punându-i otravă în paharul cu băutură. Benedict i-a părăsit şi s-a retras în peştera lui dragă. În jurul lui au început să se strângă grupuri de tineri dornici de o viaţă spirituală deosebită. Pentru ei a întemeiat sfântul Benedict douăsprezece mănăstiri cu câte doisprezece fraţi, hotărâţi să urmeze normele trasate de părintele lor spiritual. Pentru a evita şicanele unor persoane sus-puse, în anul 529, Benedict împreună cu mulţi dintre tinerii ucenici s-au retras spre sud, lângă oraşul Napoli, şi şi-au stabilit locuinţa pe o stâncă abruptă a muntelui Cassino. Aici au dărâmat templele zeilor Apolo şi Jupiter, rămase acolo din vechime, şi au clădit prima mănăstire închisă cu ziduri din patru părţi, asemenea unei fortăreţe, dar deschisă pentru lumina ce vine de sus, ca un mare rezervor care primeşte din cer ceva dătător de viaţă şi îl revarsă asupra lumii întregi. Benedict adună o obşte în care patricieni şi sclavi, romani şi barbari, oameni fără ştiinţă de carte şi erudiţi vor trăi cot la cot, căutând pacea evanghelică.

Om practic şi clarvăzător, Benedict a sintetizat legile de bază ale vieţii mănăstireşti, "Regula vitae monasticae", într-un moto dătător de energie: "Ora et labora" - "Roagă-te şi munceşte"; prin aceasta, el a readus în viaţa şi ascetica creştină caracterul de contemplaţie unită cu acţiunea, aşa cum decurge din spiritul şi din litera Evangheliei. Adevăratul călugăr va trebui să fie, după cum se citeşte în capitolul al II-lea din Regulă: "nu orgolios, nu violent, nu mâncăcios, nu somnoros, nu leneş, nu clevetitor, nu pârâtor... ci cast, blând, silitor, umil, ascultător". Emblema mănăstirii: crucea, cartea şi plugul, a devenit expresia modului nou de a înţelege asceza creştină, prin rugăciune şi muncă, în vederea edificării spirituale şi materiale a unei societăţi noi, pe ruinele lumii romane. Înţelepciunea sfântului Benedict este luată în considerare tradiţional prin comentarea Regulii sale, care va deveni patrimoniu şi bun comun al Europei. Începând din secolul al VII-lea, civilizaţia romanică, născută în mănăstirile ce acopereau deja întreaga Europă, va găsi în Regula Benedictină cea mai bună parte a inspiraţiei sale şi a interpretării concrete a Evangheliei, într-o lucrare în care viaţa economică, cea liturgică, relaţională şi personală se echilibrează prin ordine, simţul măsurii, respectarea persoanelor şi credinţa concretă în Dumnezeu, "primul slujit".

O viaţă trăită în strălucirea puternică a adevărului, o viaţă aparte, clădită pe stâncă dar şi trăită la adăpostul stâncii lui Dumnezeu atât la propriu cât şi la figurat... Sfântul Benedict: un nume sfânt după cum sfântă este şi viaţa celui care l-a purtat. Tot sfântă trebuie să fie şi viaţa celui care îl cunoaşte pe acest prieten al lui Dumnezeu şi al nostru. El rămâne viu nu doar în puţinele persoane care îşi rânduiesc viaţa după Regula sa, ci şi în fiecare om, care prin luptele şi năzuinţele sale profunde îi seamănă.

De-a lungul veacurilor, din cuibul de pe Monte Cassino vor porni stoluri de oameni căliţi în rugăciune şi muncă şi vor deschide sute de aşezăminte asemănătoare pe întinsul întregii Europe, mai târziu şi în celelalte continente, aşezăminte care în vremuri de grele frământări au rămas focare vii de credinţă, cultură şi civilizaţie. Prin ucenicii şi urmaşii săi, sfântul Benedict intră în rândul marilor binefăcători ai Europei, ai Bisericii şi ai omenirii.

Surorile Benedictine

lecturi: 40.