Astăzi Mângâietorul coboară ca să locuiască în mijlocul nostru
de Manuel Nin

Rusaliile, la cincizeci de zile după Paşte, este una din sărbătorile cele mai vechi din calendarul creştin: deja Tertulian şi Origene vorbesc despre ea în prima jumătate a secolului al III-lea. Roman Melodul are un kontakion cu 18 strofe, care urmează după cel pentru Înălţare. La început poetul pune în paralel încurcarea limbilor şi a popoarelor la Babel cu unitatea şi unisonul de după darul Duhului Sfânt: "Când a coborât ca să încurce limbile, Cel Preaînalt a împărţit neamurile; când a împărţit limbile de foc, i-a convocat pe toţi la unitate. Şi noi glorificăm într-un singur glas pe preasfântul Duh".

Primele două strofe sunt o rugăciune din inimă adresată lui Cristos, care consolează şi asistă comunitatea credincioşilor, aşa cum a promis după înălţarea sa: "Nu mă despart de voi. Eu sunt cu voi şi nimeni nu va fi împotriva voastră". Şi este o rugăciune adresată celui care este mereu prezent în viaţa discipolilor: "Nu te îndepărta de sufletele noastre. Apropie-te de noi, apropie-te tu care eşti pretutindeni!". Înălţat la cer, Domnul rămâne mereu în sufletele apostolilor şi ale celor botezaţi: "Tu continui să îmbrăţişezi lumea de aici de pe pământ. Nici măcar un loc nu este lipsit de tine, o, Infinitule, pentru că tu eşti cel care sprijini universul umplând orice lucru". Aşa cum se cântă la vecernie şi întregul an, invocându-l pe Duhul Sfânt: "Rege ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, care pretutindeni eşti şi toate le umplu, comoara bunurilor şi dătătorule de viaţă, vino şi locuieşte în mijlocul nostru, purifică-ne de orice pată şi mântuieşte, bunule, sufletele noastre".

Kontakion-ul scoate apoi în evidenţă figura lui Petru: "Între discipoli, Chefa, ca primul în rang le-a vorbit lor; i-a sculat pentru rugăciune şi împreună cu el s-au adunat ca mieii în jurul păstorului". Cu un îndemn care ne face să ne gândim la o legătură cu "rugăciunile genuflexiunilor" făcute în genunchi în seara de Rusalii sau după dumnezeiasca Liturgie a sărbătorii. Roman vede rugăciunea apostolilor aproape ca pe un document semnat şi sigilat care urcă până la Cristos Domnul care, primind-o, trimite asupra discipolilor pe Duhul Sfânt.

Locul în care se află discipolii adunaţi, zguduit de vântul puternic, este asemănat cu o barcă în furtună, cu o apropiere de episodul despre furtuna potolită (Mt 8,23-27): "A fost un sunet dintr-o dată ca de vânt puternic care răsună din cer, a umplut toată camera cu foc. De aceea, aleşii, văzând camera zguduită ca o barcă, au exclamat: Doamne, fă să înceteze furtuna şi trimite-l pe preasfântul Duh". În afară de asta, Roman subliniază că limbile de foc trimise din cer nu-i ard pe discipoli, ci luminează mintea lor: "Limbi de foc i-au atins uşor şi s-au aşezat deasupra capetelor celor aleşi, fără a arde părul ci luminând minţile: le-a trimis pentru a spăla şi a purifica pe preasfântul Duh". Şi iarăşi Petru, în mijlocul discipolilor, ia cuvântul pentru a explica minunea: "Fraţilor, să respectăm ceea ce vedem fără a pune întrebări! Nimeni să nu spună: ce este aceasta ceea ce vedem, pentru că ceea ce se împlineşte depăşeşte inteligenţa şi întrece înţelegerea".

Extraordinara strofă conclusivă este un cânt adus anunţării veştii bune: "Să celebrăm, fraţilor, limbile discipolilor pentru că nu cu un discurs elegant, ci cu puterea divină ne-au capturat pe noi toţi. Au luat crucea lui drept undiţă, au folosit cuvintele ca fir şi au captura lumea. Au avut Cuvântul ca un cârlig, carnea Domnului universului a devenit ca o nadă, care nu conduce la moarte, ci îi trage la viaţă pe cei care dau veneraţie şi glorie preasfântului Duh".

După L'Osservatore Romano, 12 iunie 2011

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 18.