Notă de sinteză despre Instrucţiunea Universae Ecclesiae îngrijită de Sala de Presă a Sfântului Scaun (13 mai 2011)

Instrucţiunea despre aplicarea motu proprio Summorum pontificum (din 7 iulie 2007, intrată în vigoare la 14 septembrie 2007) a fost aprobată de papa Benedict al XVI-lea la 8 aprilie şi poartă data de 30 aprilie, comemorarea liturgică a Sfântului Pius al V-lea, papă.

Instrucţiunea, pe baza primelor cuvinte ale textului latin, este denumită Universae Ecclesiae şi este a Comisiei Pontificale Ecclesia Dei, căreia papa a încredinţat - printre altele - misiunea de a veghea asupra respectării şi aplicării motu-lui proprio. De aceea, ea poartă semnătura preşedintelui său, cardinalul William Levada, şi a secretarului, Mons. Guido Pozzo.

Documentul a fost trimis tuturor conferinţelor episcopilor în săptămânile trecute. Amintim că "instrucţiunile... exprimă prevederile legilor şi clarifică şi stabilesc modalităţile ce trebuie respectate în aplicarea acestora" (CIC, can. 34). Aşa cum se spune la nr. 12, instrucţiunea este dată "cu intenţia de a garanta interpretarea corectă şi aplicarea corectă" a motu proprio Summorum pontificum.

Era normal ca după legea conţinută în motu proprio să urmeze instrucţiunea despre aplicarea sa. Faptul că acest lucru are loc la mai mult de trei ani de distanţă se explică uşor amintind că în scrisoarea cu care papa însoţea motu proprio le spunea în mod explicit episcopilor: "Vă invit să scrieţi Sfântului Scaun, la trei ani după intrarea în vigoare a acestei motu proprio. Dacă într-adevăr vor apărea dificultăţi serioase, vor putea fi căutate căi pentru a găsi remediu". Instrucţiunea poartă în sine şi rodul verificării trienale a aplicării legii, care a fost prevăzută încă de la început.

Documentul prezintă un limbaj simplu şi uşor de citit. Introducerea sa (nr. 1-8) aminteşte pe scurt istoria Liturghierului roman până la ultima ediţie a lui Ioan al XXIII-lea, în anul 1962, şi la noul Liturghier aprobat de Paul al VI-lea în anul 1970, ca urmare a reformei liturgice a Conciliului Vatican II, şi reafirmă principiul fundamental că este vorba de "două forme ale Liturgiei romane, definite respectiv obişnuită şi extraordinară: e vorba de două folosiri ale Ritului roman, care sunt una lângă alta. Şi o formă şi cealaltă sunt expresie a aceleiaşi lex orandi a Bisericii. Datorită folosirii sale venerabile şi antice, forma extraordinară trebuie să fie păstrată cu onoarea cuvenită" (nr. 6).

Se reafirmă şi finalitatea motu-lui proprio, împărţind-o în următoarele trei puncte: a) să ofere tuturor credincioşilor Liturgia romană în folosirea mai veche, considerată tezaur preţios care trebuie păstrat; b) să garanteze şi să asigure realmente, celor care cer, folosirea formei extraordinare; c) să favorizeze reconcilierea în sânul Bisericii (cf. nr. 8). O scurtă secţiune a documentului (nr. 9-11) aminteşte de îndatoririle şi puterile Comisiei Ecclesia Dei, căreia papa "i-a conferit putere obişnuită vicarială" în această materie. Acest lucru comportă între altele două consecinţe foarte importante. Înainte de toate, ea poate să decidă asupra recursurilor care îi sunt prezentat împotriva eventualelor măsuri ale episcopilor sau ale altor ordinarii, care par în contrast cu dispoziţiile din motu proprio (rămânând neschimbată posibilitatea de a contesta ulterior deciziile comisiei însăşi la Tribunalul Suprem al Signaturii Apostolice). În afară de asta, revine comisiei, cu aprobarea Congregaţiei pentru Cultul Divin, să se îngrijească de eventuala editare a textelor liturgice pentru forma extraordinară a Ritului roman (în continuarea documentului se doreşte, de exemplu, inserarea de noi sfinţi şi de noi prefeţe).

Partea propriu-zis normativă a documentului (nr. 12-35) conţine 23 de puncte scurte despre diferite teme.

Se reafirmă competenţa episcopilor diecezani pentru punerea în practică a motu-lui proprio, amintind că în caz de controversă cu privire la celebrarea în forma extraordinară va judeca această Comisie Ecclesia Dei.

Se clarifică şi conceptul de coetus fidelium (adică "grup de credincioşi") stabiliter exsistens ("stabil") care doreşte să poată asista la celebrarea în formă extraordinară. Deşi lasă evaluării înţelepte a păstorilor evaluarea numărului de persoane necesar pentru a-l constitui, se precizează că el nu trebuie să fie în mod necesar constituit din persoane care aparţin unei singure parohii, ci poate să rezulte din persoane care vin din diferite parohii sau chiar din diferite dieceze. ?inând cont mereu de respectarea exigenţelor pastorale mai ample, instrucţiunea propune un spirit de "primire generoasă" faţă de grupurile de credincioşi care cer forma extraordinară sau preoţii care cer să celebreze ocazional în această formă cu unii credincioşi.

Foarte importantă este precizarea (nr. 19) conform căreia credincioşii care cer celebrarea în formă extraordinară "nu trebuie în nici un mod să susţină sau să aparţină grupurilor care se manifestă contrare validităţii sau legitimităţii formei obişnuite" şi/sau autorităţii papei ca păstor suprem al Bisericii Universale. De fapt, acest lucru ar fi în contradicţie clară cu finalitatea de "reconciliere" a motu-lui proprio însuşi.

Indicaţii importante sunt date şi cu privire la "preotul potrivit" la celebrarea în formă extraordinară. Desigur, el nu trebuie să aibă impedimente din punct de vedere canonic, trebuie să cunoască suficient de bine latina şi să cunoască ritul care trebuie celebrat. De aceea sunt încurajaţi episcopii să facă posibilă în seminarii o formare adecvată pentru acest scop şi se indică posibilitatea de a recurge, dacă lipsesc alţi preoţi potriviţi, la colaborarea preoţilor din institutele înfiinţate de Comisia Ecclesia Dei (care folosesc în mod normal forma extraordinară).

Instrucţiunea reafirmă că orice preot, fie secular, fie călugăr, are permisiunea de a celebra Liturghia "fără popor" în forma extraordinară dacă doreşte asta. De aceea, dacă nu e vorba de celebrări cu poporul, fiecare călugăr nu are nevoie de permisiunea superiorilor.

Urmează - tot cât priveşte forma extraordinară - norme referitoare la regulile liturgice şi la folosirea cărţilor liturgice (cum ar fi Ritualul, pontificalul, Ceremonialul episcopilor), la posibilitatea de a folosi limba vorbită pentru lecturi (completare la limba latină, sau şi în alternativă la "Liturghiile citite"), la posibilitatea pentru clerici de a folosi Breviarul precedent reformei liturgice, la posibilitatea de a celebra triduum sacrum în Săptămâna Sfântă pentru grupurile de credincioşi care cere ritul vechi. Cât priveşte hirotonirile sacre, folosirea cărţilor liturgice mai vechi este permisă numai în institutele care depind de Comisia Ecclesia Dei.

După lectura documentului, rămâne impresia unui text de mare echilibru, care intenţionează să favorizeze - conform intenţiei papei - folosirea senină a liturgiei precedente reformei din partea preoţilor şi credincioşilor care simt dorinţă sinceră pentru binele lor spiritual; mai mult, care intenţionează să garanteze legitimitatea şi efectivitatea acestei folosiri în măsura posibilului raţional. În acelaşi timp, textul este animat de încredere în înţelepciunea pastorală a episcopilor, şi insistă foarte tare pe spiritul de comuniune eclezială care trebuie să fie prezent în toţi - credincioşi, preoţi, episcopi - pentru ca finalitatea de reconciliere, aşa de prezentă în decizia Sfântului Părinte, să nu fie împiedicată sau frustrată, ci favorizată şi obţinută.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.