Subiectul liturgiei

Publicăm în continuare un articol de pr. Enrico Finotti - paroh de "Santa Maria del Carmine" din Rovereto (TN) - apărut în revista Liturgia "culmen et fons" (martie 2011).

* * *

Există o problemă fundamentală care trebuie clarificată în mod necesar pentru a pune în modul cuvenit discursul despre liturgie: este problema subiectului. Cine acţionează în actul liturgic? Cine acţionează în rituri şi în rugăciuni? Cu ce autoritate se exercită acţiunile liturgice? Aceste întrebări sunt de importanţă aşa de esenţială, aşa cum este "cheia de boltă" a unui portal grandios: dacă se înlătură "cheia de boltă" toată arcada se prăbuşeşte şi cu ea întregul edificiu. Astăzi nu se insistă suficient asupra acestei probleme şi pentru aceasta este uşor să se intre într-o mare încurcătură în tratarea valorii, identităţii şi eficacităţii liturgiei, compromiţând înseşi criteriile de bază în realizarea sa concretă.

Subiectul liturgiei este Cristos Isus, în mod indisolubil unit cu Biserica, mireasa lui. Doi subiecţi distincţi, dar indisolubili, în aşa fel încât formează aproape un subiect unic, care acţionează mereu în totală sintonie, fără cea mai mică încurcătură a naturii şi acţiunii lor diferite. De fapt, am putea spune că: - în liturgia de instituire divină (Jertfa şi Sacramentele) acţiunea lui Cristos-capul domină suverană fie în mişcarea ascendentă a jertfei care se înalţă la Tatăl, ducând cu ea Biserica, fie în mişcarea descendentă care sfinţeşte Biserica mireasa lui, care primeşte viaţa harului; - în liturgia de instituire ecleziastică acţiunea Bisericii-mireasă acţionează în primul rând, dar mereu în unire indisolubilă cu mirele său divin, care mereu asumă şi îşi însuşeşte acţiunea Bisericii sale, fie în mişcarea ascendentă a adoraţiei, ca şi în cea descendentă a sfinţirii. În felul acesta se înţelege bine că niciodată capul nu acţionează fără Biserica sa şi niciodată Biserica nu acţionează fără capul său. Într-adevăr, dacă ar acţiona capul fără trupul său ar fi negată întruparea şi dacă ar acţiona trupul fără capul său ar înceta în acelaşi moment să fie Biserică. Iată aşadar că ori de câte ori se realizează în timp şi în spaţiu riturile liturgice în mod valid şi legitim ne întâlnim cu intervenţia supranaturală a Domnului Înviat şi a Bisericii, care acţionează pentru ca întregul popor creştin şi fiecare dintre membrii săi să poată fi asumaţi în acţiunea sacră, jertfelnică şi sfinţitoare, şi să devină cu ei o jertfă curată şi plăcută Tatălui.

Încurcătura doctrinală şi respectivele abuzuri în celebrarea liturgică sunt datorate şi unui concept greşit al termenului "Adunare celebrantă". Expresia ca atare este corectă: de fapt, este adevărat că în liturgie întreaga adunare a Bisericii - cap şi trup - este subiectul agent al oricărei acţiuni liturgice. În acest sens fiecare membru al Bisericii, prin drept botezial şi de mir, este chemat la o operaţiune conştientă, activă şi rodnică ori de câte ori intervine în sfânta adunare. Totuşi, trebuie precizat cum se configurează "Adunarea celebrantă" şi care sunt dimensiunile sale constitutive şi trăsăturile realizării sale adevărate şi depline. Pentru aceasta este necesar să se distingă bine componentele sale interne şi diferitele lor roluri.

a. Nu există "Adunare celebrantă" fără Cristos-capul. Este necesar să nu se treacă sub tăcere această prezenţă absolut necesară, primară şi suverană. Mai mult, toată Biserica este în el şi din el provine. În acelaşi timp există acte propriu-zis ale sale, ca şi cap, şi pe care Biserica le primeşte pentru a deveni tot mai mult trupul său. De fapt, el generează încontinuu Biserica şi o menţine permanent în cea mai profundă identitate a ei de adunare sfântă, mireasă nepătată, popor sacerdotal, jertfă vie.

b. Această "Adunare" este desigur convocată aici şi acum într-un spaţiu şi timp precis: acolo unde poporul lui Dumnezeu trăieşte şi merge în timp, cu toată gama cea mai vastă a conotaţiilor culturale şi ambientale, istorice şi sociale în fluxul timpului prezent care curge spre veşnicie. Conciliul numeşte această Biserică "locală" sau "particulară".

c. Totuşi această "Adunare" nu este închisă, izolată în localitatea sa şi oprimată de orizontul restrâns al viziunii sociologice, ci este intim deschisă şi în comuniune reală cu toate "Adunările" liturgice din lume: cele răspândite în spaţiu pe tot pământul şi cele succesive în timp, care au avut loc în scurgerea seculară a mileniilor creştine. Este deci o adunare catolică, adică universală în sensul că ea cuprinde cele două coordonate esenţiale ale vieţii umane, timpul şi spaţiul. În asta se află sensul viu al Tradiţiei liturgice a Bisericii care niciodată nu este întreruptă, dar care ne ţine în continuitate tare cu toţi cei care ne-au precedat în credinţă. Şi tot aşa şi sensul comuniunii şi al schimbului reciproc între toate Bisericile contemporane nouă, faţă de care avem o datorie şi o angajare de comunicare care trebuie să poată fi mereu verificată, exprimată şi garantată. Nici o adunare locală nu este total liberă să acţioneze cu o creativitate care este ruptă de tradiţia secolelor şi de comuniunea obiectivă cu fraţii în credinţă răspândiţi în toată lumea.

d. În sfârşit - este ceva de ordin foarte primar - "Adunarea celebrantă" poartă în realitatea sa cea mai profundă imensa Adunare cerească, "majoritatea sfinţilor", ceata miilor şi miilor de îngeri, prezenţa maternă a preasfintei Fecioare. Nu e suficient ochiul trupului pentru a vedea misterul care este la baza "Adunării" liturgice, oricât de mică şi săracă ar fi care se adună aici pe pământ. Este nevoie de privirea supranaturală a credinţei, cu care se percepe acea imensă Adunare care poate fi găzduită numai în ceruri, dar care este genetic legată şi intimă cu acel mic "noi" adunaţi aici şi cu geamătul nostru slab de călători în întunericul de aici de pe pământ şi în lumina slabă a făcliei credinţei care ne conduce în noapte. Sfinţii ne preced în această privire pătrunzătoare şi modul lor de a celebra ne dezvăluie minunata panoramă de lumină cerească. Iată componentele esenţiale şi niciodată disociabile ale "Adunării celebrante". Dacă ele sunt ţine împreună în mod adecvat, explicate şi trăite în celebrare, noţiunea de "Adunare celebrantă" nu poate decât să declare fără teamă potrivirea sa ca subiect al liturgiei.

Dar din cauza reduce rii sau a tăcerii uneia sau alteia din aceste coordonate fundamentale s-a răspândit deficienţa doctrinală şi practica abuzivă în modul concret fie de a celebra, precum şi de a stabili formarea liturgică. Se asistă astăzi, de fapt, la o reducere numai sociologică a Adunării liturgice, adică se ia în considerare numai micul sau marele grup care se vede şi care se adună într-un anumit loc, dar se uită tot restul: dimensiunea sa universală şi supranaturală invizibilă. Mai ales nu ne dăm seama suficient de prezenţa şi de acţiunea Capului Trupului, fără de care totul dispare şi este luat de fluxul inexorabil al timpului fără a lăsa amprenta unei mântuiri veşnice şi definitive.

O "pastoraţie înjumătăţită", atentă exclusiv la datele sociologice, a redus liturgia la acţiunea creativă a grupului care gestionează din când în când ritul, fără a mai garanta suficient acţiunea Domnului, comuniunea cu sfinţii, tradiţia secolelor şi sintonia cu universalitatea Bisericii. În felul acesta liturgia devine expresia acelui "noi cei convocaţi aici" şi al cronicii noastre zilnice. Dispare respiraţia secolelor, se închide orizontul Bisericii răspândită pe tot pământul, se întunecă acea comuniune a sfinţilor în cer şi Cristos însuşi riscă să fie un oaspete de seamă invitat să asiste la o creativitate a noastră mereu schimbătoare şi să împărtăşească ceea ce ne place nouă să facem. Protagonismul nostru riscă astfel să înlocuiască adoraţia acel corect din punct de vedere politic înlocuieşte ascultarea faţă de Cuvântul său de adevăr.

Aşadar, cum să depăşim criza şi să avem garanţia de a celebra liturgia adevărată, aceea care îl are ca Subiect pe Cristos şi Biserica? Ascultând de Magisteriul Bisericii. De fapt, numai liturgia aşa cum este stabilită de autoritatea Bisericii garantează compoziţia echilibrată a tuturor "ingredientelor" necesare naturii unui adevărat act liturgic. Cine urmează cu fidelitatea Editio typica a cărţilor liturgice, respectându-i cu precizie rubricile şi rostind cu credinţă rugăciunile stabilite, asigură în orice parte a sa ritualul complex: - actele lui Cristos-Capul sunt respectate în validitatea lor; - cele ale Bisericii sunt celebrate cu toate dimensiunile lor constitutive: comuniunea în timp (Tradiţia) şi în spaţiu (universalitatea) se compune cu atenţia faţă de ambientul concret în care se realizează liturgia (localitatea). În felul acesta va fi posibil să se celebreze o liturgie validă şi legitimă, deci recunoscută de Dumnezeu şi eficace în vederea sfinţirii noastre. În schimb, o liturgie care n-ar ţine cont de Magisteriul Bisericii ar pierde imediat pe adevăratul său Subiect supranatural şi ar decade în mod iremediabil într-un act de cult privat.

Se înţeleg aşadar cauzele abuzurilor liturgice actuale: - neperceperea prezenţei şi a acţiunii directe a Domnului, care provoacă dispariţia sensului sacrului; - un concept greşit sau insuficient de ecleziologie, redusă la sociologie localistă; - respectivul concept greşit sau redus de pastoraţie, adresată în mod excesiv omului şi ambientului său, fără a veghea în mod adecvat asupra integrităţii Misterului pe care trebuie să-l transmită pentru răscumpărarea sa.

Cu dispariţia Subiectului adevărat al liturgiei astăzi nu se mai distinge liturgia de exerciţiile pioase, observând că unicul subiect care acţionează mereu în orice acţiune cultuală este "Adunarea celebrantă" în vizibilitatea ei mai nemijlocită. De fapt, astăzi nu este rar să se considere că orice expresie de rugăciune făcută de oricine şi în orice formă este liturgie şi chiar aşa este denumită. În realitate diferenţa esenţială o face subiectul diferit: liturgia are un subiect supranatural Cristos şi Biserica aşa cum este ea, în timp ce orice alt act de cult public sau individual are ca subiect persoana sau grupul care îl creează şi îl celebrează. Aşadar este necesar să se distingă şi din punct de vedere ritual liturgia de exerciţiile pioase: - evitând împletirea internă cu acţiunile liturgice; - împiedicând unirea organică a unui exerciţiu pios care, fără soluţii de continuitate, precede sau urmează un rit liturgic; - rezistând cu hotărâre tentaţiei uşoare de a înlocui acte liturgice preferând în mod superficial în locul lor exerciţii pioase şi încetinind în felul acesta să se ridice poporul la liturgie. Probabil ar putea să fie luată în considerare şi oportunitatea de a rezerva veşmintele liturgice numai pentru acţiunile liturgice şi a îmbrăca, în schimb, veşmântul coral pentru a prezida exerciţiile pioase ale poporului creştin.

După cum se vede, normativa Bisericii precede practica şi în faţa noastră este încă mult drum de parcurs atât în formarea liturgică, precum şi respectiva celebrare.

(După Zenit, 10 mai 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.