Ce este Adevărul?

În faţa lui Isus, Pilat din Pont s-a întrebat, ce este adevărul? (cf. In 18,38) Adevărul era în faţa lui, era Isus care mântuia lumea prin suferinţă nedreaptă, care purta păcatele şi durerile noastre, (cf. Is 53,4) dar el nu-l vedea. Dacă Pilat ar fi avut ochi ca să vadă, ar fi devenit liber faţă de ameninţările arhiereilor şi faţă de strigătele poporului amăgit, şi ar fi făcut o judecată dreaptă. Atunci ar fi înţeles că acuzatorii trebuiau să fie acuzaţi, judecaţi, condamnaţi, loviţi de bice şi ucişi, pentru că ei meritau asta datorită păcatului lor (cf. Is 53,6). Ar fi înţeles că Isus era în faţa lui şi în faţa mulţimii robite de păcat, pentru că el însuşi a voit-o, (cf. In 10,18) şi pentru că el a iubit şi iubeşte lumea păcătoasă până la sfârşit (cf. In 13,1). Acesta este cel mai mare adevăr din istorie, chiar singurul adevăr din întreg universul. Iar pe acest adevăr dacă l-ar fi înţeles, l-ar fi proclamat mulţimii robite de păcat care striga în faţa lui.

Pe acest unic adevăr din întreg universul, Isus însuşi l-a predicat şi a căutat să-l explice lumii la care a venit din mare iubire, lăsând pentru o vreme cerul. Pe acest adevăr şi numai pe acest adevăr ne-a chemat şi chiar ne-a poruncit să-l proclamăm şi noi, până la marginile pământului, (cf. Fap 1,8) şi la toată făptura, (cf. Mc 16,15) pentru că el este unicul care mântuieşte.

Adevărul despre care spune Isus că ne face liberi (cf. Fap 8,32) este numai acel adevăr care mântuieşte, şi nu cel care zdrobeşte şi umple de ocară. Adevărul care zdrobeşte şi umple de ocară îl va rosti numai Isus la marea judecată, el care singur, a primit puterea de a judeca (cf. In 5,22). Tare multe rele şi daune morale şi de orice fel, se fac în numele "Adevărului care zdrobeşte şi umple de ocară!"

De aceea noi am primit ordin de a nu judeca pe nimeni şi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu" (cf. 1Cor 4,5).

Lumea de păcat în care trăim are multe adevăruri ale ei, dar noi am fost chemaţi de Dumnezeu să-l proclamăm numai adevărul lui Dumnezeu care ne mântuieşte, şi pe care Isus ni l-a învăţat, şi anume că: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat pe unicul său fiu, pentru ca oricine crede în el, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (In 3,16).

Sfânta Scriptură ne spune că diavolul rosteşte pururi "adevăruri" despre păcatele oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Dar pentru că aceste adevăruri osândesc şi nu mântuiesc pe nimeni, ele se numesc "pâre", iar el, diavolul, se numeşte "pârâş". Iar cuvântul lui Dumnezeu ne arată că truda acestei lucrări a satanei, numai că nu primeşte nici o răsplată şi nici o laudă, dar prin ea este continuu aruncat jos, adică în iad. (Ap 12,10)

Tot Sfânta Scriptură ne spune că, îngerii cerului, vestesc lumii numai adevărul mântuitor al lui Dumnezeu, aşa cum au făcut sfintei Fecioare Maria, sfântului Iosif, sfântului Zaharia. De aceea ei ni se prezintă în Biblie, ca fiind îngeri sfinţi (cf. Ex 3,2.5)

Noi pe care din aceste două categorii de vestitori îi urmăm? Pe diavoli, sau pe îngeri?

Dumnezeu ştie că lumea e păcătoasă şi nu-i nevoie ca nimeni să-i spună acest lucru. La fel şi oamenii din lume ştiu că ei sunt păcătoşi, şi la fel nu-i nevoie să le-o spună nimeni. Ceea ce vrea Dumnezeu ca noi să vestim până la marginile lumii, şi la toată făptura, e faptul că el iubeşte această lume păcătoasă, şi că el lucrează la mântuirea ei, (cf. In 5,17) prin cele două mâini ale sale, Isus Cristos şi Duhul Sfânt, după frumoasa exprimare a sfântului Irineu din Lyon.

Diavolul, deşi are puterile mult diminuate datorită păcatului său şi mai ales datorită biruinţei lui Cristos înviat asupra lui, ştie totuşi că timpul lui este scurt, şi lucrează asiduu la pierzarea noastră (cf. Ap 12,12). Numai noi creştinii, luminaţi de Cristos înviat, uităm că şi timpul harului, că şi timpul mântuirii este scurt (cf. 1Cor 7,29) şi nu lucrăm cu frică şi cutremur la mântuirea noastră şi a fraţilor noştri (cf. Fil 2,12), dar amăgiţi de diavol pierdem timp preţios cu vorbe şi lucruri care, nu numai că nu mântuiesc pe nimeni, dar şi nasc clevetiri, şi certuri şi invidii (cf. 1Tm 6,3-5).

Nu trebuie să uitam că Isus care a primit toată judecata din mâna Tatălui ceresc, (cf. In 5:22), şi care ştie că nu este nici măcar un om fără păcat (cf. Ps 14,3 ; Rom 3,10), ne spune: "Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau, cum poţi zice fratelui tău: Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău, şi, când colo, tu ai o bârnă într-al tău? Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău" (Mt 7,1-5).

Şi la toată urma: "Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea" (Rom 14,4). Semenii noştri sunt robii Domnului şi el trebuie să-i judece, şi nu noi. A-i judeca este un abuz pentru care vom răspunde într-o zi.

Iar sfântul Iacob ne spune şi el: "Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor! Cine vorbeşte de rău pe un frate, sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea. Şi dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător. Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău" (Iac 4,11-12)?

Iar sfântul Paul completează: "Să nu ne mai judecăm dar unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire"(Rom 14,13).

Sfântul Alois de Gonzaga, înainte a săvârşi orice lucru, şi înainte de a spune orice vorbă, se întreba în sine: "Oare slujeşte aceasta la mântuirea mea şi a altora?" Şi dacă lucrul acela, sau vorba aceea, nu slujea la mântuirea lui şi a altora, se oprea. Ce bine am face şi noi, dacă înainte de a rosti vreun cuvânt, sau înainte de a întreprinde ceva, ne-am întreba fa fel!

Chiar şi păgâni, ca Socrate, gândeau corect despre adevăr. Iată un exemplu: Într-o zi a venit un om la Socrate şi i-a spus: Ascultă Socrate, trebuie să-ţi povestesc, cum s-a purtat prietenul tău ieri...Opreşte-te! I-a tăiat vorba înţeleptul. Ai trecut prin cele trei site ceea ce vrei să-mi spui? Trei site, a întrebat celălalt plin de mirare? Întocmai, prietene, trei site. Să cercetăm, dacă ceea ce vrei să-mi spui e trecut prin cele trei site. -Prima este a adevărului. Ai căutat, să afli, dacă tot ce vrei să-mi spui, e adevărat? Şi chiar dacă ar fi adevărat ceea ce vrei să-mi spui, ai folosit şi-a doua sită, a bunătăţii. Dacă ceea ce vrei să-mi spui, este măcar un lucru bun, adică ziditor de suflet? Păi... nu prea e bun... dimpotrivă...Aha! A spus înţeleptul... să încercăm atunci să luăm -a treia sită a utilităţii şi să vedem dacă, ceea ce vrei să-mi povesteşti, este de folos... De folos? Nu tocmai...Atunci, a spus Socrate surâzând, dacă pretinsul adevăr pe care vrei să mi-l spui, nu e nici bun, nici de folos, prefer să nu-l aud, iar pe tine te sfătuiesc să uiţi. Mare lecţie de la un păgân!

Isus care a primit de la Tatăl puterea de a judeca, nu a divulgat public niciodată păcatele vreunui om în particular. A vorbit faţă-n faţă, el singur cu persoana în cauză, despre păcatele ei, dar nu de faţă cu alţii. Aici avem exemplele: Femeii samaritence (cf. In 4,17-18), a femeii prinse în adulter (cf. In 8), şi chiar a lui Iuda (cf. Mc 14,20) Numai când Iuda, de faţă cu apostolii, a insistat cu privire la trădător, Isus i-a spus: tu eşti.(cf. Mt 26,25) A vorbit la general despre păcatele unor categorii de oameni (cf. Mt 23,1-36), dar n-a vorbit în faţa altora de păcatele nici unui om în particular, deşi avea acest drept şi apoi el ştia tot adevărul.

Dacă Isus, dreptul prin excelenţă, a iertat păcate, dar nu le-a făcut publice, cu atât mai mult noi, păcătoşii, trebuie să iertăm greşiţilor noştri şi să nu le facem publice păcatele.

Chiar dacă am văzut cu ochii noştri păcatul fratelui nostru, trebuie să ştim că nu ne-a mandatat nimeni să-i facem public păcatul, pentru că nimeni dintre noi nu este fără de păcat (cf. Rom 3,12), aşa cum au recunoscut şi mândrii farizei şi cărturari (cf. In 8,7-9). Ceea ce putem şi trebuie să facem noi în acest caz, ca să nu purtăm păcatul fratelui nostru (cf. Lev 19,17), este să-l dojenim cu blândeţe între patru ochi şi să ne rugăm pentru mântuirea lui. Isus ne învaţă că numai dacă se încăpăţinează în păcatul său, trebuie să-l spunem Bisericii, adică autorităţii Bisericii, dar tot nu în faţa porţilor bisericii (cf. Mt 18,15-17).

Deci, noi suntem chemaţi să spunem altora, sau despre alţii, numai adevărul care zideşte şi mântuieşte, şi nu ca diavolul, adevărul care zdrobeşte şi osândeşte. Cât despre adevărul păcatelor care zdrobeşte, osândeşte şi acoperă semenii cu ocară, chiar dacă l-am văzut cu ochii noştri, nu numai că nu trebuie să-l rostim, ba trebuie chiar să-l acoperim, dacă voim ca într-o zi Dumnezeu să ne acopere şi nouă păcatele noastre (cf. Ps 32,1) şi să ni le înece în adâncul mării (cf. Mi 7,19).

Se spune că a venit odată ava Ammona, episcop, ca să ia masa la o mănăstire, iar acolo unul care avea nume rău. Şi s-a întâmplat că tocmai atunci a venit o femeie şi a intrat în chilia fratelui ce avea nume rău. Deci, aflând cei ce locuiau în locul acela s-au tulburat şi s-au adunat ca să-l gonească din chilie. Şi cunoscând ei că episcopul Ammona este în locul acela, au venit l-au rugat să meargă împreună cu dânşii. Şi înţelegând fratele despre ce este vorba, a luat femeia, şi a ascuns-o într-un cufăr mare. Şi până să vină norodul, ava Ammona a văzut ceea ce se făcuse şi pentru Dumnezeu a acoperit lucrul acesta. Şi intrând, a şezut deasupra cufărului şi a poruncit să se caute toată chilia. Deci, după ce au căutat şi nu au aflat femeia, a zis avva Ammona: ce este aceasta? Dumnezeu să vă ierte! Şi rugându-se, a făcut pe toţi să se ducă şi apucând de mână pe frate, i-a zis: ia aminte de tine, frate ! Şi aceasta zicând, s-a dus. În urma acestui fapt, fratele s-a convertit, iar femeia a intrat într-o mănăstire (cf. Patericul egiptean, Avva Ammona,10).

Îmi amintesc replica uneia dintre fetiţele poetului Ioan Alexandru, care întrebată fiind la şcoală, dacă a citit o anume carte, ea a răspuns candid: "Eu nu citesc decât cărţi care zidesc sufleteşte. Iar dacă această carte ar fi fost ziditoare de suflet, tatăl meu mi-ar fi recomandat-o". Noi cu ce fel de lecturi ne hrănim sufletele?

Despre faptele, vorbele şi scrierile rele, nu numai că nu trebuie să vorbim, dar nici măcar nu trebuie să ne interesăm. Ceea ce trebuie să ne intereseze şi să vestim mai departe, este numai Isus Adevărul, care singur mântuieşte. Şi pe acest adevăr să-l proclamăm cu toată ardoarea. Iar celelalte adevăruri care zdrobesc şi acoperă cu ocară şi pe care le proclamă numai satana, să le refuzăm.

Iar dacă cineva dintre noi a fost rănit de un om care a înţeles greşit "Ce este Adevărul", trebui să-l iertăm şi să ne rugăm pentru el, asemenea lui Isus (cf. Lc 23,34). A-i povesti fapta lui, şi apoi a spune că l-am iertat, este un fals, ba chiar ne asemănăm cu el.

Şi dacă Isus ne-a luat ca pe Simon din Cirene (cf. Mt 27,32), să purtăm puţin împreună cu el ocara crucii, cu tot ce comportă ea, nu trebuie să ne plângem peste tot, ci să ne bucurăm ca apostolii, căci e o mare onoare să suferi cu el, căci vei fi şi proslăvit împreună cu el" (cf. Rom 8,17). Şi, după ce au chemat pe apostoli, au pus să-i bată cu nuiele, i-au oprit să vorbească în numele lui Isus, şi le-au dat drumul. Ei au plecat dinaintea Soborului, şi s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi, pentru numele lui. Şi în fiecare zi, în Templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni, şi să vestească evanghelia lui Isus Cristos" (Fap 5,40-42.)

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 215.