Audienţa generală de miercuri, 11 mai 2011. Despre rugăciune şi simţul religios

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi aş vrea să continui să reflectez asupra modului în care rugăciunea şi simţul religios fac parte din om de-a lungul întregii sale istorii.

Noi trăim într-o epocă în care sunt evidente semnele secularismului. Dumnezeu pare dispărut din orizontul multor persoane sau devenit o realitate faţă de care se rămâne indiferenţi. Însă vedem, în acelaşi timp, multe semne care ne indică o trezire a simţului religios, o redescoperire a importanţei lui Dumnezeu pentru viaţa omului, o exigenţă de spiritualitate, de a depăşi o viziune pur orizontală, materială a vieţii umane. Privind la istoria recentă, a eşuat previziunea celui care, din epoca Iluminismului, prevestea dispariţia religiilor şi exalta o raţiune absolută, dezlipită de credinţă, o raţiune care va alunga întunericul dogmatismelor religioase şi va distruge "lumea sacrului", redând omului libertatea sa, demnitatea sa şi autonomia sa de Dumnezeu. Experienţa din secolul trecut, cu cele două tragice războaie mondiale a pus în criză acel progres pe care raţiunea autonomă, omul fără Dumnezeu părea să-l poată garanta.

Catehismul Bisericii Catolice afirmă: "Prin creaţie, Dumnezeu cheamă orice fiinţă din neant la existenţă... Chiar şi după ce şi-a pierdut asemănarea cu Dumnezeu datorită păcatului, omul rămâne după chipul Creatorului său. Îşi păstrează dorul după Cel care îl cheamă la existenţă. Toate religiile dau mărturie despre această căutare esenţială a oamenilor" (nr. 2566). Am putea spune - aşa cum am arătat în cateheza trecută - că nu a existat nici o mare civilizaţie, din timpurile cele mai îndepărtate până în zilele noastre, care să nu fi fost religioasă.

Omul este prin natura sa religios, este homo religiosus aşa cum este homo sapiens şi homo faber: "năzuinţa spre Dumnezeu - afirmă tot Catehismul - este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu" (nr. 27). Imaginea Creatorului este imprimată în fiinţa sa şi el simte nevoia de a găsi o lumină pentru a da răspuns la întrebările care se referă la sensul profund al realităţii; răspuns pe care el nu-l poate găsi în el însuşi, în progres, în ştiinţa empirică. Homo religiosus nu reiese numai din lumile antice, el străbate toată istoria umanităţii. În această privinţă, terenul bogat al experienţei umane a văzut apărând diferite forme de religiozitate, în tentativa de a răspunde la dorinţa de plinătate şi de fericire, la nevoia de mântuire, la căutarea de sens. Omul "digital" ca acela din caverne, caută în experienţa religioasă căile pentru a depăşi caracterul său finit şi pentru a asigura aventura sa umană precară. De altfel, viaţa fără un orizont transcendent nu ar avea un sens împlinit şi fericirea, la care tindem cu toţii, este proiectată în mod spontan spre viitor, într-un viitor care încă trebuie să se împlinească. Conciliul al II-lea din Vatican, în Declaraţia Nostra aetate, a subliniat asta în mod sintetic: "Oamenii aşteaptă de la diferitele religii răspunsul la enigmele ascunse ale condiţiei umane care, astăzi ca şi odinioară, tulbură adânc inima omenească: Ce este omul? Care este sensul şi scopul vieţii noastre? Ce este binele şi ce este păcatul? Care este originea şi rostul suferinţei? Care este calea spre adevărata fericire? Ce este moartea, judecata şi răsplata după moarte? În sfârşit, ce este acel ultim şi inefabil mister care ne cuprinde existenţa, din care ne tragem şi spre care ne îndreptăm?" (nr. 1). Omul ştie că nu poate să răspundă singur la propria nevoie fundamentală de a înţelege. Oricât s-ar fi înşelat şi încă se înşeală că este autosuficient, el experimentează că nu-şi este suficient sieşi. Are nevoie de a se deschide la altceva, spre ceva sau spre cineva, care să-i poată dărui ceea ce-i lipseşte, trebuie să iasă din el însuşi spre Cel care este în măsură să umple mărimea şi profunzimea dorinţei sale.

Omul poartă în sine o sete de infinit, o nostalgie de veşnicie, o căutare de frumuseţe, o dorinţă de iubire, o nevoie de lumină şi de adevăr, care-l împing spre Absolut; omul poartă în sine dorinţa după Dumnezeu. Şi omul ştie, într-un fel, că se poate adresa lui Dumnezeu, ştie că poate să-l roage. Sfântul Toma de Aquino, unul din cei mai mari teologi din istorie, defineşte rugăciunea "expresie a dorinţei după Dumnezeu pe care o are omul". Această atracţie faţă de Dumnezeu, pe care Dumnezeu a pus-o în inima omului, este sufletul rugăciunii, care după aceea îmbracă atâtea forme şi modalităţi în funcţie de istoria, timpul, momentul, harul şi chiar păcatul fiecăruia care se roagă. Istoria omului a cunoscut, de fapt, diferite forme de rugăciune, pentru că el a dezvoltat diferite modalităţi de deschidere faţă de Celălalt şi faţă de Cel de dincolo, aşa încât putem recunoaşte rugăciunea ca o experienţă prezentă în orice religie şi cultură.

De fapt, iubiţi fraţi şi surori, aşa cum am văzut miercurea trecută, rugăciunea nu este legată de un context deosebit, ci este înscrisă în inima oricărei persoane şi a oricărei civilizaţii. Desigur, atunci când vorbim despre rugăciune ca experienţă a omului ca atare, a lui homo orans, este necesar să ţinem cont că ea este mai întâi o atitudine interioară, înainte de a fi o serie de practici şi formule, un mod de a fi în faţa lui Dumnezeu înainte de împlinirea actelor de cult sau de rostirea de cuvinte. Rugăciunea îşi are centrul ei şi îşi înfige rădăcinile sale în locul cei mai profund al persoanei umane; de aceea nu este uşor de descifrat şi, pentru acelaşi motiv, poate să fie supusă la înţelegeri greşite şi la mistificări. Şi în acest sens putem înţelege expresia: rugăciunea este dificilă. De fapt, rugăciunea este locul prin excelenţă al gratuităţii, al tinderii spre Invizibil, spre Cel Neaşteptat şi spre Cel Inefabil. De aceea, experienţa rugăciunii este pentru toţi o provocare, un "har" care trebuie invocat, un dar al Celui căruia ne adresăm.

În rugăciune, în orice epocă a istoriei, omul se consideră pe sine însuşi şi situaţia sa în faţa lui Dumnezeu, pornind de la Dumnezeu şi în vederea lui Dumnezeu, şi experimentează că este creatură care are nevoie de ajutor, incapabilă să-şi procure de la sine împlinirea propriei existenţe şi a propriei existenţe şi a propriei speranţe. Filozoful Ludwig Wittgenstein amintea că "rugăciunea înseamnă a simţi că sensul lumii este în afara lumii". În dinamica acestui raport cu acela care dă sens existenţei, cu Dumnezeu, rugăciunea are una din tipicele sale exprimări în gestul de a sta în genunchi. Este un gest care poartă cu sine o ambivalenţă radicală: de fapt, pot să fiu constrâns să stau în genunchi - condiţie de lipsă şi de sclavie -, dar pot îngenunchea şi spontan, declarând limita mea şi, deci, faptul că am nevoie de un Altul. Lui îi declar că sunt slab, nevoiaş, "păcătos". În experienţa rugăciunii creatura umană exprimă toată conştiinţa de sine, tot ceea ce reuşeşte să perceapă din propria existenţă şi, în acelaşi timp, se îndreaptă în întregime ea însăşi spre Fiinţa în faţa căreia se află, orientează propriul suflet spre acel Mister de la care se aşteaptă împlinirea dorinţelor celor mai profunde şi ajutorul pentru a depăşi lipsurile din propria viaţă. În această privire la un Altul, în această îndreptare "dincolo" se află esenţa rugăciunii, ca experienţă a uni realităţi care depăşeşte sensibilul şi contigentul.

Totuşi numai în Dumnezeu care se revelează are împlinire deplină căutarea omului. Rugăciunea care este deschide şi înălţare a inimii lui Dumnezeu, devine astfel personală cu El. Şi chiar dacă omul uită de Creatorul său, Dumnezeu cel viu şi adevărat mereu nu încetează să-l cheme cel dintâi pe primul om la misterioasa întâlnire a rugăciunii. Aşa cum afirmă Catehismul: "Acest gest de iubire din partea lui Dumnezeu cel credincios este întotdeauna cel dintâi în cadrul rugăciunii, iar gestul omului care este mereu un răspuns la el. Pe măsură ce Dumnezeu se revelează şi îl revelează pe om lui însuşi, rugăciunea apare ca o chemare reciprocă, un moment de trăire a Legământului. Prin intermediul cuvintelor şi al faptelor, această trăire cuprinde şi inima. Ea se dezvăluie de-a lungul întregii istorii a mântuirii" (nr. 2567).

Iubiţi fraţi şi surori, să învăţăm să stăm mai mult în faţa lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu care s-a revelat în Isus Cristos, să învăţăm să recunoaştem în tăcere, în interiorul nostru, glasul său care ne cheamă şi ne conduce din nou la profunzimea existenţei noastre, la izvorul vieţii, la izvorul mântuirii, pentru a ne face să mergem dincolo de limita vieţii noastre şi să ne deschidem la măsura lui Dumnezeu, la raportul cu El, care este Iubire Infinită. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 13.