Câteva cuvinte despre iertare

Iertarea...

Cuvânt sublim, cuvânt des folosit, dar şi cuvânt din ce în ce mai greu de înţeles...

Un cuvânt care lasă în urma sa echivocuri, un cuvânt care ar trebui să fie din nou re-generat în limba română....

Iartă-mă...

Este poate cuvântul pe care ar trebui să-l rostească copiii atunci când "depăşesc limitele", în loc de: "dar ce am făcut?!"

Iartă-mă...

Este cuvântul care ar trebui să şi-l spună logodnicii atunci când nu sunt fideli legămintelor lor de "veşnică iubire"...

Iartă-mă...

Mai ales acesta este cuvântul pe care soţii ar trebui să-l aibă pe buze în perioadele critice ale căsniciei, cu alte cuvinte în fiecare zi, căci în fiecare zi iubirea lor este supusă încercărilor...

Iartă-mă...

Este cuvântul pe care fiecare dintre noi trebuie să-l adresăm lui Dumnezeu atunci când ne mărturisim păcatele în sacramentul împăcării cu Dumnezeu şi cu aproapele, iar preotul ne acordă iertarea în numele lui Dumnezeu...

Iartă-mă...

Un cuvânt încărcat de semnificaţii, semnificaţii care cuprind în ele angajamente irevocabile: "o să mă îndrept!", "n-o să se mai repete!", "gata, mă schimb!".

Cât respectăm aceste angajamente pe care le luăm zilnic (de cele mai multe ori forţaţi de împrejurări, nu din convingeri profunde)?

"Atunci Petru s-a apropiat şi i-a zis: Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu, care greşeşte împotriva mea? De şapte ori? Isus i-a spus: Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte!"

Uriaşa dimensiune a iertării (şi a iubirii!) adevărate...

Iar aceasta nu stă în calcule aritmetice făcute pe marginea ei, ci în ne-măsura acesteia...

Iartă-mă! = Iubeşte-mă şi de acum încolo!

Ne dăm seama cu adevărat de această echivalenţă?

Cu alte cuvinte, de adevărata dimensiune a cererii noastre de iertare?

Atunci când ne rugăm, de exemplu, Tatăl nostru, spunem nişte cuvinte care ar trebui să ne dea (cel puţin!) de gândit: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm...

Cu alte cuvinte: în aceeaşi măsură în care şi noi iertăm... la fel cum şi noi iertăm... şi alte posibile variante de traducere...

Şi atunci?!

Este oare mai important efortul nostru de a cere iertare (şi căinţa noastră sinceră!), sau disponibilitatea celuilalt (implicit a noastră, atunci când trebuie să-l iertăm pe altcineva)?

Cred că amândouă sunt necesare, pentru că în orice conflict dintre oameni vina nu este doar a unuia dintre ei... Însă, chiar şi dacă ar fi aşa (se poate întâmpla!), înţelept este acela care ştie să facă primul pas, acela de a-şi "lăsa oferta la altar şi se reîntoarce pe cale pentru a-l ierta pe fratele său"...

Cu alte cuvinte, cu toţii avem nevoie de convertire, de schimbare a modului nostru de a vedea şi trăi relaţiile interumane...

Poate că şi din această cauză (mai bine zis, din lipsa acestei dimensiuni a iertării!) treburile nu merg prea bine pe la noi, atât în familii cât şi în societate...

Apoi, schimbarea adusă de iertare ar trebui să aibă ca însoţitoare pe cale coerenţa cu ceea ce ne-am propus noi şi cu ceea ce se aşteaptă de la noi cel ce ne-a iertat...

Cât ne străduim în acest sens?

Câtă determinare cuprinde cererea noastră de iertare?

În hotărârile noastre de a ne îndrepta, ne bazăm doar pe nemărginirea iubirii divine, sau ţinem cont şi de

dreptatea lui Dumnezeu?

De răsplata Lui?

Sunt doar câteva posibile puncte de meditaţie în acest An dedicat Familiei şi tuturor problemelor pe care aceasta le are, printre care şi lipsa iertării...

Fr. Petre-Marian Ianoş, OFMCap.

lecturi: 46.