Mirceşti: Hram la capela Centrului Rezidenţial pentru Persoane Vârstnice

Sâmbătă, 21 mai 2011, s-a celebrat, pentru prima dată, hramul capelei "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena", din curtea Centrului Rezidenţial pentru Persoane Vârstnice din Mirceşti. Celebrarea de hram a fost prezidată de preotul catolic Ioan Lungu şi preotul ortodox Alin Hobincă.

La eveniment au participat Valerian Varga, directorul centrului, Petre Antăluţe, primarul comunei Mirceşti, Alois Burcuc, viceprimar, oficialităţi de la Iaşi şi Paşcani, cadre medicale şi personal auxiliar, persoane asistate, invitaţi şi creştini din comună.

Fiecare preot a ţinut câte o scurtă predică despre implicaţiile vieţilor sfinţilor Constantin şi Elena în viaţa creştinilor de astăzi.

Părintele ortodox Alin Hobincă a vorbit audienţei despre faptul că părinţii şi copiii trebuie să ajungă sfinţi la Dumnezeu, aşa cum a fost cazul lui Elena şi Constantin, a lui Monica şi Augustin, Emilia şi Vasile, Eunice şi Timotei, Elisabeta şi Ioan Botezătorul etc.

Părintele Alin a insistat pe faptul că părinţii nu vor putea intra în cer, dacă nu vor veni împreună cu odraslele lor.

Eu, părintele catolic Ioan Lungu, pornind de la faptul că viaţa acestor sfinţi, Constantin şi Elena, este legată de cruce, atât ca semn, cât şi ca jertfă, şi ţinând cont că în Biserica Răsăriteană se citeşte astăzi Evanghelia Bunului Păstor, am punctat faptul că uneori păstorul se foloseşte de toiag şi pentru a corecta oiţele surde la glasul său, pentru a le putea aduce la staul. Pentru a ilustra această idee, m-am folosit de un clasic exemplu:

Este o frumoasă povestire despre o oiţă ce şchiopăta şi niciodată nu se îndepărta mai mult de câţiva paşi de păstorul ei. Cineva, văzând acest fapt, l-a întrebat pe păstor de ce oaia cu pricina era şchioapă şi de ce nu se îndepărtează niciodată de el. Atunci păstorul i-a explicat că această oiţa se născuse parţial surdă şi nu putea să audă glasul său. Ca urmare, era mereu în primejdie. De multe ori a trebuit să fie salvată de pe marginea prăpastiei. Aşa că, până la urmă, eu, ca păstor bun, am trebuit s-o vatăm la un picior. De atunci oiţa şchiopătă, dar tot de atunci oiţa stă numai lângă mine, pentru a fi ocrotită şi călăuzită.

S-ar părea că Dumnezeu i-a făcut şi sfintei Elena o astfel de "şchiopătare". Elena era de loc din Bitinia, ţinut care aparţine astăzi Turciei şi aflat pe ţărmul Mării Negre şi al Mării Marmara, dintr-o familie de jos, dar pentru calităţile ei a fost luată în căsătorie de către tribunul Constanţiu Clorus; din căsătoria lor s-a născut, în anul 285, Constantin. Când Constanţiu Clorus ajunge "Augustus" împreună cu Galerius, este silit să o repudieze pe Elena, deoarece legea romană nu permitea căsătoria între un patrician şi o femeie din poporul de jos. Elena se retrage mâhnită.

În acest moment de cumpănă al vieţii ei, Elena ajunge sa cunoască creştinismul şi crucea zilnică de purtat a creştinului, crucea mai întâi ca suferinţă şi mai apoi ca semn. S-ar părea că Dumnezeu i-a făcut sfintei Elena o astfel de "şchiopătare", adică suferinţa de a fi luată de lângă soţul şi copilul ei.

1. Pentru ca s-o aducă aproape de el şi a adus-o, căci a trăit şi murit credincioasă.

2. Pentru ca mai apoi să-i aducă o mare înălţare în faţa lumii. Şi a înălţat-o, căci îndată ce Constantin a ajuns împărat, a chemat-o lângă el pe mama sa Elena şi i-a dat titlurile de "Nobilissima Femina", şi de "Augusta"

3. Pentru ca să facă din ea un instrument de convertire pentru păgâni. Şi a făcut-o, căci ea înţelegând valoare crucii, ca jertfă şi ca semn de mântuire, astfel a cinstit crucea, că a căutat-o şi a preţuit-o, că i-a ridicat o mare bazilică la Ierusalim. Astfel mulţi văzând şi înţelegând prin ea valoarea crucii, au primit-o în viaţa lor şi s-au convertit.

4. Pentru a face din ea o fericită a cerului. Ea este astăzi în cer alături de Isus, Păstorul cel bun, de la care a primit fericita "şchiopătură".

Şi viaţa lui Constantin a fost legată de cruce. Şi el a fost "şchiopătat" de păstorul cel bun. "Şchiopătura" lui a fost duşmănia pe care i-au purtat-o cei doi rivali ai săi, Licinius şi Maxenţiu, care voiau să ocupe tronul tatălui său, tron care-i revenea de drept lui. Prin câte ameninţări, stări de teamă şi pericole de moarte nu a trecut el?! Atunci şi el, pentru prima dată, a început să se roage la Dumnezeu creştinilor. Iar răspunsul lui Dumnezeu nu a întârziat.

Iată ce a istorisit el sub jurământ episcopului Eusebiu al Nicomediei: că în preajma bătăliei decisive care avea să-l ridice pe culmea puterii, a văzut pe cer, ziua în amiaza mare, o cruce strălucitoare având inscripţia "In hoc signo vinces" ("În acest semn vei învinge"). Noaptea, în vis, i s-a părut că vede pe Cristos purtând în mână o cruce, care i-a spus să imprime acest semn pe steagurile sale. El se trezeşte, împlineşte porunca şi porneşte la luptă. Cu toate că nu avea decât 20.000 de ostaşi, împotriva celor 150.000 ai adversarului, victoria este de partea lui. Din acest moment, Constantin hotărăşte o schimbare fundamentală în viaţa politică şi socială.

Prin decretul de la Milano, din anul 313, dă libertate deplină Bisericii creştine; interzice serbările şi ceremoniile cu manifestări imorale sau sângeroase; generalizează ţinerea zilei de repaus duminica, oferă edificiile imperiale din Roma pentru locuinţa mai marilor Bisericii creştine, dar şi pentru transformarea lor în lăcaşuri de închinăciune, contribuie la construirea de biserici; construieşte pe malul Bosforului un oraş nou, Constantinopol, în care bisericile şi monumentele creştine să fie locurile cele mai însemnate, spre deosebire de Roma, unde la tot pasul, apăreau mărturiile păgânismului, dă legi care apără demnitatea şi trăinicia căsătoriei etc.

Şi sfântul Paul vorbeşte despre o astfel de şchiopătare, din viaţa lui, pe care el o numeşte: "ţepuş în carnea sa", pe care i-a făcut-o şi lui Dumnezeu. Se crede că era o boală cronică care îl chinuia mult. Pentru aceasta de trei ori s-a rugat ca Domnul să o îndepărteze de la el. Dar Domnul i-a zis:" Harul meu îţi este de ajuns; căci puterea mea în slăbiciune este făcută desăvârşită" (2Cor 12,7-9). Dar Dumnezeu nu i-a îndepărtat "ţepuşul" şi "şchiopătura" lui Paul, pentru ca el, văzând mereu şchiopătura sa, să nu se îndepărteze niciodată de el.

Datorită acestui "ţepuş" din carnea sa, Paul a rămas mereu lângă Dumnezeu, astfel că, la sfârşitul vieţii lui, a putut să spună liniştit: "M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea lui" (Tim 4,7-8).

La fel şi la mulţi dintre noi, Dumnezeu ne-a dat, unul sau mai multe ţepuşuri, în trupul sau în sufletul nostru, şi în ciuda rugăciunilor noastre, refuză să ni le ia, pentru ca noi să nu ne îndepărtăm niciodată de el.

Fraţilor şi surorilor, care locuiţi în acest centru de îngrijire, şi care vă simţiţi apăsaţi de "ţepuşuri" şi "şchiopături", aşa trebuie să primiţi şi interpretaţi toate acestea, ca pe un act de iubire din partea lui Dumnezeu, care vă vrea mereu aproape, şi fiind aproape de el, să vă poată da şi dumneavoastră, ca şi sfântului Paul, ca şi sfintei Elena, ca şi sfântului Constantin, "înălţarea" şi "cununa neprihănirii", în împărăţia sa. Şi iarăşi, prin aceste "şchiopături" şi prin aceste "ţepuşuri din trup sau suflet", Dumnezeu poate mai vrea ca noi toţi şi dumneavoastră să mai ispăşiţi aici şi eventualele păcate ale vieţii.

Sfinţii Constantin şi Elena ne spun, prin viaţa lor de suferinţă şi credinţă: "Priviţi toate bucuriile şi necazurile vieţii voastre, prin prisma învierii!". Cristos a înviat!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 22.