Vatican: Omilia papei la beatificarea lui Ioan Paul al II-lea

Iubiţi fraţi şi surori,

În urmă cu şase ani eram în această piaţă pentru a celebra funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea. Era profundă durerea datorită pierderii, dar şi mai mare era sentimentul unui har imens care învăluia Roma şi lumea întreagă: harul care era ca rodul unei întregi vieţi a iubitului meu Predecesor, şi în special al mărturiei sale în suferinţă. Deja în ziua aceea noi simţeam plutind parfumul sfinţeniei sale, şi Poporul lui Dumnezeu a manifestat în multe moduri veneraţia sa faţă de el. Pentru aceasta am voit ca, în respectul cuvenit faţă de normativa Bisericii, cauza lui de beatificare să poată înainta cu celeritate discretă. Şi iată că ziua aşteptată a sosit; a sosit repede, pentru că aşa i-a plăcut Domnului: Ioan Paul al II-lea este fericit!

Doresc să adresez salutul meu cordial vouă tuturor care, pentru această fericită circumstanţă, aţi venit aşa de numeroşi la Roma din toate părţile lumii, Domnii Cardinali, Patriarhi ai Bisericilor Orientale Catolice, Confraţii întru Episcopat şi întru Preoţie, Delegaţiile Oficiale, Ambasadorii şi Autorităţile, persoanele consacrate şi credincioşii laici, şi îl extind la cei care sunt uniţi cu noi prin radio şi televiziune.

Duminica aceasta este a doua a Paştelui, pe care fericitul Ioan Paul al II-lea a intitulat-o Duminica Milostivirii Divine. De aceea a fost aleasă această dată pentru Celebrarea de astăzi, pentru că, printr-un plan providenţial, Predecesorul meu şi-a dat lui Dumnezeu duhul chiar în seara ajunului acestei duminici. În afară de asta, astăzi este prima zi din luna mai, luna Mariei; şi este şi comemorarea sfântului Iosif muncitorul. Aceste elemente contribuie la îmbogăţirea rugăciunii noastre, ne ajută pe noi care încă mai suntem pelerini în timp şi în spaţiu; în timp ce în Cer, este mult diferită sărbătoarea printre Îngeri şi Sfinţi! Şi totuşi, unul singur este Dumnezeu, şi unul este Cristos Domnul, care ca o punte uneşte pământul şi Cerul, şi noi în acest moment ne simţim mai mult ca oricând apropiaţi, aproape părtaşi de Liturgia cerească.

"Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!" (In 20,29). În Evanghelia de astăzi Isus rosteşte această fericire: fericirea credinţei. Ea ne uimeşte în mod deosebit, pentru că suntem adunaţi tocmai pentru a celebra o Beatificare, şi încă şi mai mult pentru că astăzi este proclamat Fericit un Papă, un Succesor al lui Petru, chemat să-i întărească în credinţă pe fraţi. Ioan Paul al II-lea este fericit datorită credinţei sale, puternice şi generoase, apostolice. Şi imediată ne amintim de cealaltă fericire: "Fericit eşti tu, Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri" (Mt 16,17). Ce anume i-a revelat Tatăl ceresc lui Simon? Că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Prin această credinţă Simon devine "Petru", stânca pe care Isus poate să edifice Biserica sa. Fericirea veşnică a lui Ioan Paul al II-lea, pe care astăzi Biserica are bucuria de a o proclama, se află în întregime în aceste cuvinte ale lui Cristos: "Fericit eşti tu, Simon" şi "Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!". Fericirea credinţei, pe care şi Ioan Paul al II-lea a primit-o în dar de la Dumnezeu Tatăl, pentru edificarea Bisericii lui Cristos.

Însă gândul nostru merge la o altă fericire, care în Evanghelie le precede pe toate celelalte. Este aceea a Fecioarei Maria, Mama Răscumpărătorului. Ei, care tocmai l-a zămislit pe Isus în sânul ei, sfânta Elisabeta îi spune: "Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul" (Lc 1,45). Fericirea credinţei îşi are modelul în Maria, şi toţi suntem fericiţi că beatificarea lui Ioan Paul al II-lea are loc în prima zi a lunii mariane, sub privirea maternă a Celei care, cu credinţa sa, a susţinut credinţa Apostolilor, şi încontinuu susţine credinţa succesorilor lor, în special a celor care sunt chemaţi să stea la catedra lui Petru. Maria nu apare în relatările despre învierea lui Cristos, dar prezenţa ei este ca ascunsă pretutindeni: ea este Mama, căreia Isus a încredinţat pe fiecare dintre discipoli şi întreaga comunitate. Îndeosebi, observăm că prezenţa efectivă şi maternă a Mariei este înregistrată de sfântul Ioan şi de sfântul Luca în contextele care le preced pe cele din Evanghelia de astăzi şi din prima Lectură: în relatarea morţii lui Isus, unde Maria apare la picioarele crucii (cf. In 19,25); şi la începutul Faptelor Apostolilor, care o prezintă în mijlocul discipolilor adunaţi în rugăciune în cenacol (cf. Fap 1,14).

Şi Lectura a doua de astăzi ne vorbeşte despre credinţă, şi chiar sfântul Petru, plin de entuziasm, scrie indicând celor nou-botezaţi motivele speranţei lor şi ale bucuriei lor. Îmi place să accentuez că în acest text, la începutul Primei Scrisori, Petru nu se exprimă în mod exortativ, ci indicativ; de fapt, el scrie: "Vă bucuraţi" - şi adaugă: "Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi preamărită, încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre: mântuirea sufletelor" (1Pt 1,6.8-9). Totul este la indicativ, pentru că există o nouă realitate, generată de învierea lui Cristos, o realitate accesibilă credinţei. "Domnul a făcut acest lucru - spune Psalmul (118,23) - şi este minunat în ochii noştri", ochii credinţei.

Iubiţi fraţi şi surori, astăzi străluceşte în ochii noştri, în deplina lumină spirituală a lui Cristos înviat, figura iubită şi venerată a lui Ioan Paul al II-lea. Astăzi numele lui se adaugă la ceata Sfinţilor şi Fericiţilor pe care el i-a proclamat în timpul celor aproape 27 de ani de pontificat, amintind cu putere de vocaţia universală la măsura înaltă a vieţii creştine, la sfinţenie, aşa cum afirmă Constituţia conciliară Lumen gentium despre Biserică. Toţi membrii Poporului lui Dumnezeu - Episcopi, preoţi, diaconi, credincioşi laici, călugări, călugăriţe - suntem în drum spre patria cerească, unde ne-a precedat Fecioara Maria, asociată în mod singular şi desăvârşit la misterul lui Cristos şi al Bisericii. Karol Wojtyla, mai înainte ca Episcop Auxiliar şi apoi ca Arhiepiscop de Cracovia, a participat la Conciliul al II-lea din Vatican şi ştia bine că a dedica Mariei ultimul capitol din Documentul despre Biserică însemna a o aşeza pe Mama Răscumpărătorului ca imagine şi model de sfinţenie pentru orice creştin şi pentru întreaga Biserică. Această viziune teologică este aceea pe care fericitul Ioan Paul al II-lea a descoperit-o tânăr fiind şi apoi a păstrat-o şi a aprofundat-o toată viaţa. O viziune care se rezumă în icoana biblică a lui Cristos pe cruce având-o alături pe Maria, mama sa. O icoană care se găseşte în Evanghelia lui Ioan (19,25-27) şi este rezumată în stema episcopală şi apoi papală a lui Karol Wojtyla: o cruce de aur, o "M" jos în dreapta, şi motoul "Totus tuus", care corespunde celebrei expresii a sfântului Ludovic Maria Grignon de Montfort, în care Karol Wojtyla a găsit un principiu fundamental pentru viaţa sa: "Totus tuus egos sum et omnia mea tua sunt. Accipio Te in mea omnia. Praebe mihi cor tuum, Maria - Sunt cu totul al tău şi tot ceea ce este al meu este al tău. Te iau ca tot binele meu. Dă-mi inima ta, Marie" (Tratat despre adevărata evlavie faţă de Sfânta Fecioară, nr. 266).

În Testamentul său, noul Fericit a scris: "Când în ziua de 16 octombrie 1978 conclavul cardinalilor l-a ales pe Ioan Paul al II-lea, Primatul Poloniei cardinalul Stefan Wyszynski mi-a spus: "Misiunea noului papă va fi să introducă Biserica în al Treilea Mileniu"". Şi adăuga: "Doresc încă o dată să exprim recunoştinţă Duhului Sfânt pentru marele dar al Conciliului al II-lea din Vatican, căruia împreună cu întreaga Biserică - şi mai ales cu întregul episcopat - mă simt dator. Sunt convins că încă mult timp va fi dat noilor generaţii să ia din bogăţiile pe care acest Conciliu din secolul al XX-lea ni le-a dăruit. Ca episcop care am participat la evenimentul conciliar de la prima până la ultima zi, doresc să încredinţez acest mare patrimoniu tuturor celor care sunt sau vor fi în viitor chemaţi să-l realizeze. Cât mă priveşte, îi mulţumesc veşnicului Păstor care mi-a permis să slujesc această cauză foarte mare în decursul tuturor anilor pontificatului meu". Şi care este această "cauză"? Este aceeaşi pe care Ioan Paul al II-lea a enunţat-o la prima Liturghie solemnă în Piaţa Sfântul Petru, cu memorabilele cuvinte: "Nu vă temeţi! Deschideţi, ba mai mult, deschideţi larg porţile lui Cristos!". Ceea ce nou-alesul Papă le cerea tuturor, el însuşi a făcut cel dintâi: a deschis lui Cristos societatea, cultura, sistemele politice şi economice, inversând cu forţa unui gigant - forţă care îi venea de la Dumnezeu - o tendinţă care putea să pară ireversibilă.

[În limba polonă: Cu mărturia lui de credinţă, de iubire şi de curaj apostolic, însoţită de o mare încărcătură umană, acest exemplar fiu al naţiunii poloneze i-a ajutat pe creştinii din toată lumea să nu le fie teamă să spună că sunt creştini, că aparţin Bisericii, să vorbească despre Evanghelie. Într-un cuvânt: ne-a ajutat să nu ne fie teamă de adevăr, pentru că adevărul este garanţie de libertate].

Şi mai mult în sinteză: ne-a redat forţa de a crede în Cristos, deoarece Cristos este Redemptor hominis, Răscumpărătorul omului: tema primei sale Enciclice şi firul conducătoru al tuturor celorlalte.

Karol Wojtyla a urcat pe scaunul lui Petru aducând cu el profunda sa reflecţie despre confruntarea dintre marxism şi creştinism, centrată pe om. Mesajului lui a fost acesta: omul este calea Bisericii, iar Cristos este calea omului. Cu acest mesaj, care este marea moştenire a Conciliului al II-lea din Vatican şi al "cârmaciului" său Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea a condus Poporul lui Dumnezeu ca să treacă pragul celui de-al Treilea Mileniu, pe care tocmai graţie lui Cristos el a putut să-l numească "pragul speranţei". Da, prin acest drum lung de pregătire pentru Marele Jubileu, el a dat Creştinismului o reînnoită orientare spre viitor, viitorul lui Dumnezeu, transcendent faţă de istorie, dar care are totuşi incidenţă asupra istoriei. Acea încărcătură de speranţă care a fost cedată într-un anumit mod marxismului şi ideologiei progresului, el a revendicat-o în mod legitim creştinismului, restituindu-i fizionomia autentică a speranţei, care trebuie trăită în istorie cu un spirit de "advent" ("venire"), într-o existenţă personală şi comunitară orientată spre Cristos, plinătate a omului şi împlinire a aşteptărilor sale de dreptate şi de pace.

În sfârşit, aş vrea să-i aduc mulţumire lui Dumnezeu şi pentru experienţa personală pe care mi-a acordat-o, de a colabora îndelung cu fericitul Papă Ioan Paul al II-lea. Deja înainte avusesem ocazia de a-l cunoaşte şi de a-l stima, însă din anul 1982, când m-a chemat la Roma ca Prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, timp de 23 de ani am putut să fiu aproape de el şi să venerez tot mai mult persoana sa. Slujirea mea a fost susţinută de profunzimea sa spirituală, de bogăţia intuiţiilor sale. Exemplul rugăciunii sale m-a uimit şi m-a edificat mereu: el se cufunda în întâlnirea cu Dumnezeu, chiar şi în mijlocul multiplelor obligaţii ale ministeriului său. Şi apoi mărturia lui în suferinţă: Domnul l-a despuiat încet-încet de toate, dar el a rămas mereu o "stâncă", aşa cum l-a voit Cristos. Umilinţa sa profundă, înrădăcinată în unirea intimă cu Cristos, i-a permis să continue să conducă Biserică şi să dea lumii un mesaj şi mai elocvent chiar în timpul în care forţele fizice îl părăseau. Astfel el a realizat în mod extraordinar vocaţia oricărui preot şi episcop: să devină una cu acel Isus, pe care zilnic îl primeşte şi îl oferă în Euharistie.

Fericit eşti tu, iubite Papă Ioan Paul al II-lea, pentru că ai crezut! Continuă - te rugăm - să susţii din Cer credinţa Poporului lui Dumnezeu.

La sfârşitul omiliei, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a adăugat:

"De atâtea ori ne-ai binecuvântat în această piaţă din Palat. Astăzi, te rugăm, Sfinte Părinte, să ne binecuvântezi. Amin".

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 22.