Vatican: Predica papei din Duminica Floriilor

Iubiţi fraţi şi surori,

Dragi tineri,

Ne emoţionează din nou în fiecare an, în Duminica Floriilor, să urcăm împreună cu Isus muntele către sanctuar, să-l însoţim de-a lungul căii spre înălţime. În această zi, pe toată faţa pământului şi prin toate secolele, tineri şi oameni de toate vârstele Îl aclamă: "Osana Fiului lui David! Binecuvântat cel care vine în numele Domnului!".

Dar ce facem cu adevărat atunci când ne inserăm în această procesiune - în ceata celor care împreună cu Isus urcau la Ierusalim şi Îl aclamau ca rege al lui Israel? Este ceva mai mult decât o ceremonie, decât un obicei frumos? Oare are de-a face cu adevărata realitate a vieţii noastre, a lumii noastre? Pentru a găsi răspunsul, trebuie să clarificăm înainte de toate ce anume a voit şi a făcut în realitate Isus însuşi. După mărturisirea de credinţă, pe care Petru a făcut-o la Cezareea lui Filip, în nordul extrem al Ţării Sfinte, Isus a pornit ca pelerin spre Ierusalim pentru festivităţile de Paşte. Este în drum spre templul din Cetatea Sfântă, spre acel loc care pentru Israel garanta în mod deosebit apropierea lui Dumnezeu faţă de poporul său. Este în drum spre sărbătoarea comună a Paştelui, memorial al eliberării din Egipt şi semn al speranţei în eliberarea definitivă. El ştie că Îl aşteaptă un nou Paşte pe că El însuşi va lua locul mieilor jertfiţi, oferindu-se pe sine însuşi pe Cruce. Ştie că, în darurile misterioase ale pâinii şi vinului, se va dărui pentru totdeauna discipolilor săi, le va deschide poarta spre o nouă cale de eliberare, spre comuniunea cu Dumnezeul cel viu. Este în drum spre înălţimea Crucii, spre momentul iubirii care se dăruieşte. Punctul ultim al pelerinajului său este înălţimea lui Dumnezeu însuşi, la care El vrea să ridice fiinţa umană.

Procesiunea noastră de astăzi vrea să fie deci imaginea a ceva mai profund, imagine a faptului că, împreună cu Isus, pornim în pelerinaj: pe calea înaltă spre Dumnezeul cel viu. Despre această urcare este vorba. Este drumul la care ne invită Isus. Dar cum putem noi ţine pasul în această urcare? Oare nu depăşeşte forţele noastre? Da, este mai presus de posibilităţile noastre. Din totdeauna oamenii au fost plini - şi astăzi sunt mai mult ca oricând - de dorinţa de "a fi ca Dumnezeu", de a ajunge ei înşişi la înălţimea lui Dumnezeu. În toate invenţiile spiritului uman se caută, în ultimă analiză, să se dobândească aripi, pentru a se putea ridica la înălţimea Fiinţei, pentru a deveni independenţi, totalmente liberi, aşa cum este Dumnezeu. Atâtea lucruri a putut realiza omenirea: suntem în măsură să zburăm. Putem să ne vedem, să ne ascultăm şi să ne vorbim de la un capăt la altul al pământului. Şi totuşi, forţa de gravitaţie care ne trage în jos este puternică. Împreună cu capacităţile noastre nu a crescut numai binele. Şi posibilităţile răului au crescut şi sunt ca nişte furtuni ameninţătoare asupra istoriei. Şi limitele noastre au rămas: e suficient să ne gândim la catastrofele care în aceste luni au lovit şi continuă să lovească omenirea.

Părinţii au spus că omul se află la punctul de intersecţie dintre două câmpuri de gravitaţie. Există înainte de toate forţa de gravitaţie care trage în jos - spre egoism, spre minciună şi spre rău; gravitatea care ne coboară şi ne îndepărtează de la înălţimea lui Dumnezeu. Pe de altă parte există forţa de gravitaţie a iubirii lui Dumnezeu: faptul de a fi iubiţi de Dumnezeu şi răspunsul iubirii noastre ne atrag în sus. Omul se află în mijlocul acestei duble forţe de gravitaţie, şi totul depinde de faptul de a scăpa de câmpul de gravitaţie a răului şi de a deveni liberă să ne lăsăm totalmente atraşi de forţa de gravitaţie a lui Dumnezeu, care ne face adevăraţi, ne ridică, ne dăruieşte adevărata libertate.

După liturgia Cuvântului, la începutul Rugăciunii euharistice în timpul căreia Domnul intră în mijlocul nostru, Biserica ne adresează invitaţie: "Sursum corda - Sus inimile!". Conform concepţiei biblice şi în viziunea Părinţilor, inima este acel centru al omului în care se unesc intelectul, voinţa şi sentimentul, trupul şi sufletul. Acel centru, în care spiritul devine trup şi trupul devine spirit; în care voinţa, sentimentul şi intelectul se unesc în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în iubirea faţă de El. Această "inimă" trebuie să fie ridicată. Dar încă o dată: noi singuri suntem prea slabi pentru a ridica inima noastră până la înălţimea lui Dumnezeu. Nu suntem în stare. Tocmai mândria de a putea face asta singuri ne trage în jos şi ne îndepărtează de Dumnezeu. Dumnezeu însuşi trebuie să ne tragă în sus, şi acest lucru l-a iniţiat Cristos pe Cruce. El a coborât până la josul extrem al existenţei umane, pentru a ne trage în sus spre El, spre Dumnezeul cel viu. El a devenit umil, ne spune lectura a doua. Numai aşa mândria noastră putea să fie depăşită: umilinţa lui Dumnezeu este forma extremă a iubirii sale, şi această iubire umilă atrage în sus.

Psalmul procesional numărul 24, pe care Biserica ni-l propune drept "cântare de urcare" pentru liturgia de astăzi, indică unele elemente concrete, care aparţin urcării noastre şi fără de care nu putem să fim ridicaţi în sus: mâinile nevinovate, inima curată, refuzarea minciunii, căutarea feţei lui Dumnezeu. Marile cuceriri ale tehnicii ne fac liberi şi sunt elemente ale progresului omenirii numai dacă sunt unite cu aceste atitudini - dacă mâinile noastre devin nevinovate şi inima noastră curată, dacă suntem în căutarea adevărului, în căutarea lui Dumnezeu însuşi, şi ne lăsăm atinşi şi interpelaţi de iubirea lui. Toate aceste elemente ale urcării sunt eficace numai dacă în umilinţă recunoaştem că trebuie să fim atraşi în sus; dacă abandonăm mândria de a voi noi înşine să ne facem Dumnezeu. Avem nevoie de El: El ne trage în sus, în faptul de a fi ţinuţi de mâinile sale - adică în credinţă - ne dă orientarea corectă şi forţa interioară care ne ridică în sus. Avem nevoie de umilinţa credinţei care caută faţa lui Dumnezeu şi se încredinţează adevărului iubirii sale.

Problema modului în care omul poate să ajungă sus, să devină totalmente el însuşi şi cu adevărat asemenea lui Dumnezeu, a angajat omenirea din totdeauna. A fost discutată cu pasiune de filozofii platonici din secolul al treilea şi al patrulea. Întrebarea lor centrală era cum să găsească mijloace de purificare, prin care omul să se poată elibera de povara grea care îl trage în jos şi să urce la înălţimea adevăratei sale fiinţe, la înălţimea divinităţii. Sfântul Augustin, în căutare căii drepte, o anumită perioadă de timp a căutat sprijin în acele filozofii. Dar la sfârşit a trebuit să recunoască faptul că răspunsul lor nu era suficient, că prin metodele lor el nu ar fi ajuns cu adevărat la Dumnezeu. Le-a spus reprezentanţilor lor: Aşadar recunoaşteţi că forţa omului şi a tuturor purificărilor sale nu este suficientă pentru a-l duce într-adevăr la înălţimea divinului, la înălţimea adecvată lui. Şi a spus că ar fi fost disperat de sine însuşi şi de existenţa umană, dacă nu l-ar fi găsit pe Cel care face ceea ce noi înşine nu putem face; Cel care ne ridică la înălţimea lui Dumnezeu, în pofida întregii noastre mizerii: Isus Cristos care, de la Dumnezeu, a coborât spre noi şi, în iubirea sa răstignită, ne ia de mână şi ne conduce în sus.

Noi mergem în pelerinaj cu Domnul în sus. Suntem în căutarea inimii curate şi a mâinilor nevinovate, suntem în căutarea adevărului, căutăm faţa lui Dumnezeu. Îi manifestăm Domnului dorinţa noastră de a deveni drepţi şi Îl rugăm: Atrage-ne Tu în sus! Fă-ne curaţi! Fă să fie valabil pentru noi cuvântul pe care îl cântăm cu Psalmul procesional; să putem aparţine generaţiei care îl caută pe Dumnezeu, "care caută faţa ta, Dumnezeul lui Iacob" (Ps 24,6). Amin

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 33.