A treia predică de Postul Mare a părintelui Raniero Cantalamessa

Publicăm textul celei de-a treia predici de Postul Mare a părintelui Raniero Cantalamessa, OFMCap., predicator al Casei Pontificale, ţinută vineri dimineaţa, 8 aprilie 2011, în capela "Redemptoris Mater" în prezenţa papei Benedict al XVI-lea.

Tema meditaţiilor de Postul Mare este "Mai presus de toate să fie iubirea" (Col 3,14).

Primele două predici au fost la 25 martie 2011 şi 1 aprilie 2011. Următoarea predică va fi vineri, 15 aprilie 2011.

* * *

IUBIREA SĂ FIE FĂRĂ IPOCRIZIE

1. Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi

A fost observat un fenomen curios. Fluviul Iordan, în cursul său, formează două mări: Marea Galileii şi Marea Moartă, dar în timp ce Marea Galileii este o mare cu forfotă de viaţă şi printre apele cele mai populate de peşte de pe pământ, Marea Moartă este, întocmai, o mare "moartă", nu există urmă de viaţă în ea şi în jurul ei, numai sare. Şi totuşi este vorba de aceeaşi apă din Iordan. Explicaţia, cel puţin în parte, este aceasta: Marea Galileii primeşte apele Iordanului, dar nu le ţine pentru ea, le scurge în aşa fel încât ele să poată iriga toată valea Iordanului. Marea Moartă primeşte apele Iordanului şi le ţine pentru ea, nu are emisari, din ea nu iese o picătură de apă. Este un simbol. Nu putem să ne limităm să primim iubire, trebuie s-o şi dăruim. Asupra acestui lucru vrem să reflectăm în această meditaţie. Apa pe care Isus ne-o dă, trebuie să devină în noi "izvor de apă care ţâşneşte" (In 4,14).

După ce am reflectat în primele două meditaţii asupra iubirii lui Dumnezeu ca da, a venit momentul să medităm şi asupra datoriei de a iubi, şi îndeosebi asupra datoriei de a-l iubi pe aproapele. Legătura între cele două iubiri este exprimată în manieră programatică de cuvântul lui Dumnezeu: "Dacă Dumnezeu ne-a iubit astfel, şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii" (1In 4,11).

"Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" era o poruncă veche, scrisă în legea lui Moise (Lev 19,18) şi Isus însuşi o citează ca atare (Lc 10,27). Cum de Isus o numeşte porunca "sa" şi porunca "nouă"? Răspunsul este că venind el s-au schimbat obiectul, subiectul şi motivul iubirii aproapelui.

S-a schimbat înainte de toate obiectul, adică cine este aproapele care trebuie iubit. El nu mai este numai conaţionalul, sau maxim oaspetele care locuieşte cu poporul, ci orice om, chiar şi străinul (samariteanul!), chiar şi duşmanul. Este adevărat că partea a doua a frazei "Să-l iubeşte pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău" nu se găseşte ad litteram în Vechiul Testament, ci ea rezumă orientarea generală, exprimată în legea talionului "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte" (Lev 24,20), mai ales dacă este confruntată cu cea ce Isus cere de la ai săi:

"Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să fiţi fiii Tatălui vostru cel din ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci, dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameşii? Şi dacă îi salutaţi numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi păgânii?" (Mt 5,44-47).

Este schimbat şi subiectul iubirii faţă de aproapele, adică semnificaţia cuvântului "aproapele". El nu este celălalt; sunt eu; nu este cel care este aproape, ci acela care se apropie. Cu parabola samariteanului milostiv Isus demonstrează că nu trebuie să aştept în mod pasiv ca aproapele să apară pe drumul meu, cu multe semnale luminoase, cu sirenele pornite. Aproapele eşti tu, adică acela care tu poţi să devii. Aproapele nu există de la plecare, va fi un aproape dacă devin aproape ale cuiva.

S-a schimbat mai ales criteriul sau măsura iubirii faţă de aproapele. Până la Isus modelul era iubire de sine: "ca pe tine însuţi". A fost spus că Dumnezeu nu putea să asigure iubirea faţă de aproapele de un "ţăruş" mai bine înfipt decât acesta; nu ar fi obţinut acelaşi scop nici dacă ar fi spus: "Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe Dumnezeul tău!", pentru că pe iubirea faţă de Dumnezeu - adică pe ce înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu - omul poate încă să trişeze, dar pe iubirea de sine, nu. Omul ştie foarte bine ce înseamnă, în orice împrejurare, a se iubi pe sine însuşi; este o oglindă pe care o are mereu în faţa sa, nu lasă loc la subterfugii¹.

În schimb un subterfugiu lasă şi pentru aceasta Isus îl înlocuieşte cu un alt model şi o altă măsură: "Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu" (In 15,12). Omul se poate iubi pe sine însuşi în mod greşit, adică să dorească răul, nu binele, să iubească viciul, nu virtutea. Dacă un asemenea om îi iubeşte pe alţii "ca pe sine însuşi" şi vrea pentru alţii lucrurile pe care le vrea pentru el însuşi, sărmană este persoana care e iubită aşa! În schimb ştim unde ne duce iubirea lui Isus: la adevăr, la bine, la Tatăl. Cine îl urmează pe El "nu umblă în întuneric". El ne-a iubit dându-şi viaţa pentru noi, când eram păcătoşi, adică duşmani (cf. Rom 5,6 şi urm.).

Se înţelege în felul acesta ce vrea să spună evanghelistul Ioan cu afirmaţia sa aparent contradictorie: "Iubiţilor, nu vă scriu o poruncă nouă, ci porunca cea veche, pe care o aveţi de la început; porunca veche este cuvântul pe care l-aţi auzit. Totuşi vă scriu o poruncă nouă" (1In 2,7-8). Porunca iubirii faţă de aproapele este "veche" în literă, dar "nouă" în însăşi noutatea evangheliei. Nouă - explică papa într-un capitol din noua sa carte despre Isus - pentru că nu mai e numai "lege", ci şi, şi chiar mai înainte, "har". Se întemeiază pe comuniunea cu Cristos, făcută posibilă de darul Duhului².

Cu Isus se trece de la raportul în doi: "Ceea ce altul îţi face ţie, tu fă-i lui", la raportul în trei: "Ceea ce Dumnezeu ţi-a făcut ţie, tu fă-l altuia", sau, pornind din direcţia opusă: "Ceea ce tu vei fi făcut cu altul, este ceea ce Dumnezeu va face cu tine". Nu se pot număra cuvintele lui Isus şi ale apostolilor care repetă acest concept: "Aşa cum Dumnezeu v-a iertat pe voi, tot aşa iertaţi-vă unii pe alţii"; "Dacă nu veţi ierta din inimă duşmanilor voştri, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă". Este tăiată de la rădăcină scuza: "Dar el nu mă iubeşte, mă ofensează...". Asta îl priveşte pe el, nu pe tine. Pe tine trebuie să te intereseze numai ceea ce îi faci altuia şi cum te comporţi în faţa a ceea ce altul îţi face ţie.

Însă rămâne de răspuns la întrebarea principală: pentru ce această deviere singulară a iubirii de la Dumnezeu la aproapele? Nu ar fi mai logic să ne aşteptăm: "După cum v-am iubit pe voi, tot aşa să mă iubiţi pe mine", în loc de: "După cum v-am iubit pe voi, tot aşa să vă iubiţi unii pe alţii"? Aici se află diferenţa dintre iubirea pur de eros şi iubirea de eros şi agape împreună. Iubirea pur erotică este cu circuit închis: "Iubeşte-mă, Alfredo, iubeşte-mă cât te iubesc eu": aşa cântă Violetta în Traviata de Verdi: eu te iubesc pe tine, tu mă iubeşti pe mine. Iubirea de agape este cu circuit deschis: vine de la Dumnezeu şi se întoarce la El, dar trecând prin aproapele. Isus a inaugurat El însuşi acest nou gen de iubire: "Aşa cum Tatăl m-a iubit pe mine, aşa v-am iubit şi eu pe voi" (In 15,9).

Sfânta Ecaterina de Siena a dat, ca motiv pentru asta, explicaţia cea mai simplă şi convingătoare. Ea pune pe buzele lui Dumnezeu aceste cuvinte:

"Eu vă cer să mă iubiţi cu aceeaşi iubire cu care eu vă iubesc pe voi. Acest lucru nu mi-l puteţi face, pentru că eu v-am iubit fără să fiu iubit. Toată iubirea pe care o aveţi faţă de mine este o iubire din datorie, nu din har, deoarece sunteţi ţinuţi s-o faceţi, în timp ce eu vă iubesc cu iubire din har, nu din datorie. Aşadar voi nu puteţi să-mi daţi mie iubirea pe care eu o cer. Pentru aceasta l-am pus lângă voi pe aproapele vostru: pentru ca să-i faceţi lui ceea ce nu puteţi să-mi faceţi mie, adică să-l iubiţi fără consideraţie de merit şi fără să vă aşteptaţi la vreo utilitate. Şi consider că îmi faceţi mie ceea ce îi faceţi lui"³.

2. Iubiţi-vă cu inimă adevărată

După aceste reflecţii generale despre iubirea faţă de aproapele, a venit momentul de a vorbi despre calităţile pe care trebuie să le aibă această iubire. Ele sunt în mod fundamental două: trebuie să fie o iubire sinceră şi o iubire activă, o iubire a inimii şi o iubire, ca să spunem aşa, a mâinilor. De data aceasta ne oprim asupra primei calităţi şi facem asta lăsându-ne conduşi de marele cântăreţ al carităţii care este Paul.

Partea a doua din Scrisoarea către Romani este o întreagă înşiruire de recomandări cu privire la iubirea reciprocă în cadrul comunităţii creştine: "Iubirea să fie fără ipocrizie [...]; iubiţi-vă unii pe alţii cu iubire frăţească, întreceţi-vă în a vă stima unii pe alţii..." (Rom 12,9 şi urm.). "Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii, pentru că cel care îl iubeşte pe altul a împlinit deja Legea" (Rom 13,8).

Pentru a percepe sufletul care unifică toate aceste recomandări, ideea de fond, sau, mai bine zis, "sentimentul" pe care Paul îl are despre iubire trebuie pornind de la acel cuvânt iniţial: "Iubirea să fie fără ipocrizie!". Ea nu este una din multele îndemnuri, ci matricea din care derivă toate celelalte. Conţine secretul iubirii. Să încercăm să percepem, cu ajutorul Duhului, acest secret.

Termenul original folosit de sfântul Paul şi care este tradus "fără ipocrizie", este anhypokritos, adică fără făţărnicie. Acest cuvânt este un fel de lumină-spion; de fapt, este un termen rar pe care îl găsim folosit, în Noul Testament, aproape exclusiv pentru a defini iubirea creştină. Expresia "iubire sinceră" (anhypokritos) revine iar în 2Cor 6,6 şi în 1Pt 1,22. Acest ultim text permite să percepem, cu toată certitudinea, semnificaţia termenului respectiv, pentru că îl explică printr-o perifrază; iubirea sinceră - spune el - consistă în a ne iubi intens "cu inimi adevărate".

Aşadar, sfântul Paul, cu acea afirmaţie simplă: "iubirea să fie fără ipocrizie", duce discursul la însăşi rădăcina iubirii, la inimă. Ceea ce se cere de la iubire este ca să fie adevărată, autentică, nu prefăcută. Aşa cum vinul, pentru a fi "sincer", trebuie să fie stors din struguri, tot aşa iubirea din inimă. Şi în asta apostolul este ecoul fidel al gândirii lui Isus; de fapt, El indicase, în mod repetat şi cu forţă, inima, ca "locul" în care se decide valoarea a ceea ce omul face, ceea ce este curat, sau necurat, în viaţa unei persoane (cf. Mt 15,19).

Putem vorbi despre o intuiţie paulină, în privinţa iubirii; ea constă în a revela, în spatele universului vizibil şi exterior al iubirii, formată din fapte şi din cuvinte, un alt univers complet interior, care este, în comparaţie cu primul, ceea ce este sufletul pentru trup. Regăsim această intuiţie în celălalt mare text despre iubire, care este 1Cor 13. Ceea ce sfântul Paul spune acolo, dacă observăm bine, se referă în întregime la această iubire interioară, la dispoziţiile şi la sentimentele de iubire: iubirea este răbdătoare, este binevoitoare, nu este invidioasă, nu se mânie, toate le acoperă, toate le crede, toate le speră... Nimic care să se refere, în sine şi direct, la a face binele, sau la faptele de caritate, ci totul este condus la rădăcina iubirii. Bunăvoinţa vine mai înainte de binefacere.

Însuşi Apostolul explică diferenţa dintre cele două sfere ale iubirii, spunând că cel mai mare act de iubire exterioară - a împărţi săracilor toată averea proprie - nu ar folosi la nimic, fără iubirea interioară (cf. 1Cor 13,3). Ar fi opusul iubirii "sincere". De fapt, iubirea ipocrită este tocmai aceea care face binele, fără a iubi, care arată în exterior ceva ce nu are un corespondent în inimă. În acest caz, există o aparenţă de iubire, care poate, cel mult, să ascundă egoism, căutare de sine, instrumentalizare a fratelui, sau chiar simplă remuşcare de conştiinţă.

Ar fi o eroare fatală a contrapune între ele iubirea inimii şi iubirea faptelor, sau a ne refugia în iubirea interioară, pentru a găsi în ea un fel de alibi pentru lipsa de iubire activă. De altfel, a spune că, fără iubire, "nu-mi foloseşte la nimic" chiar şi faptul de a da săracilor totul, nu înseamnă a spune că acest lucru nu foloseşte nimănui şi că este inutil; înseamnă mai degrabă a spune că nu-mi foloseşte "mie", în timp ce poate să folosească săracului care o primeşte. Aşadar, nu e vorba de a atenua importanţa faptelor de caritate (vom vedea, spuneam, data viitoare), cât mai ales de a le asigura lor un fundament sigur împotriva egoismului şi a vicleniilor sale infinite. Sfântul Paul vrea ca toţi creştinii să fie "înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire" (Ef 3,17), adică iubirea să fie rădăcina şi fundamentul a toate.

A iubi cu sinceritate înseamnă a iubi la această profunzime, acolo unde nu mai poţi să minţi, pentru că eşti singur în faţa ta, singur în faţa oglinzii conştiinţei tale, sub privirea lui Dumnezeu. "Îl iubeşte pe fratele - scrie Augustin - acela care, în faţa lui Dumnezeu, acolo unde numai El vede, asigură inima sa şi se întreabă în intimitatea sa dacă într-adevăr acţionează aşa din iubire faţă de fratele; şi acel ochi care pătrunde în inimă, acolo unde omul nu poate să ajungă, îi dă mărturie"⁴. De aceea era iubire sinceră aceea a lui Paul faţă de evrei dacă putea să spună: "Spun adevărul în Cristos, nu mint. Martor îmi este conştiinţa în Duhul Sfânt. Mare îmi este întristarea şi nesfârşită durerea în inima mea. Căci aş dori să fiu eu însumi anatema de la Cristos pentru fraţii mei, rudele mele după trup" (Rom 9,1-3).

Pentru a fi genuină, iubirea creştină trebuie deci să pornească din interior, din inimă; faptele de milostenie din "dragoste" (Col 3,12). Totuşi, trebuie să precizăm imediat că aici e vorba de ceva mult mai radical decât simpla "interiorizare", adică de o mutarea a accentului de la practica exterioară a iubirii la practica interioară. Acesta este numai primul pas. Interiorizarea ajunge la divinizare! Creştinul - spunea sfântul Petru - este cel care iubeşte "cu inimă adevărată": dar cu ce inimă? Cu "inima nouă şi Duhul nou" primit la botez!

Atunci când un creştin iubeşte aşa, Dumnezeu iubeşte prin intermediul lui; el devine un canal al iubirii lui Dumnezeu. Se întâmpla ca pentru mângâiere care nu e altceva decât o modalitate a iubirii: "Dumnezeu ne mângâie în orice necaz al nostru ca să putem şi noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice necaz cu mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu" (2Cor 1,4). Noi mângâiem cu mângâierea cu care noi suntem mângâiaţi de Dumnezeu, iubim cu iubirea cu care suntem iubiţi de Dumnezeu. Nu cu una diferită. Asta explică rezonanţa, aparent disproporţionată, pe care o are uneori un foarte simplu act de iubire, adesea chiar ascuns, speranţa şi lumina pe care le creează în jur.

3. Iubirea edifică

Atunci când se vorbeşte despre iubire în scrierile apostolice, nu se vorbeşte niciodată în mod abstract, în mod generic. Fundalul este mereu edificarea comunităţii creştine. Cu alte cuvinte, primul loc de exercitare a iubirii trebuie să fie Biserica şi încă mai concret comunitatea în care se trăieşte, persoanele cu care avem relaţii zilnice. Aşa trebuie să se întâmple şi astăzi, îndeosebi în inima Bisericii, între cei care lucrează în contact strâns cu Sfântul Părinte.

Pentru o anumită perioadă, în antichitate, s-a obişnuit să se desemneze cu termenul iubire, agape, nu numai agapa fraternă pe care creştinii o luau împreună, ci şi întreaga Biserică⁵. Sfântul martir Ignaţiu din Antiohia salută Biserica din Roma ca pe aceea care "se află în fruntea iubirii (agape)", adică a "fraternităţii creştine", a ansamblului tuturor Bisericilor⁶. Această frază nu afirmă numai faptul primatului Romei, ci şi natura ei, sau modul de a-l exercita: adică în iubire. Fraza se poate traduce în două moduri: Biserica romană "se află în fruntea iubirii", sau "conduce în iubire", cu iubire.

Biserica are nevoie urgentă de o flacără de iubire care să vindece fracturile sale. Într-un discurs al său Paul al VI-lea spunea: "Biserica are nevoie să simtă curgând prin toate facultăţile sale umane valul iubirii, al acelei iubiri care se numeşte caritate, şi care întocmai este revărsată în inimile noastre chiar de Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit"⁷. Numai iubirea vindecă. Este uleiul samariteanului. Ulei pentru că trebuie să plutească deasupra a toate aşa cum face uleiul faţă de lichide. "Mai presus de toate acestea îmbrăcaţi-vă cu iubire, care este legătura desăvârşirii" (Col 3,14). Mai presus de toate, super omnia! Aşadar mai presus şi de credinţă şi de speranţă, de disciplină, de autoritate, chiar dacă, desigur, însăşi disciplina şi autoritatea poate să fie o expresie a iubirii.

Un domeniu important asupra căruia trebuie lucrat este cel al judecăţilor reciproce. Paul le scria romanilor: "De ce îl judecă pe fratele sau de ce îl dispreţuieşti tu pe fratele tău?... Aşadar, să nu ne mai judecăm unii pe alţii" (Rom 14,10.13). Înaintea lui, Isus spusese: "Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. [...] De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, însă nu iei în seamă bârna din ochiul tău?" (Mt 7,1-3). Aseamănă păcatul aproapelui (păcatul judecat), oricare ar fi el, cu un pai, în comparaţie cu păcatul celui care jucă (păcatul de a judeca) care este o bârnă. Bârna este faptul însuşi de a judeca, aşa de grav este în ochii lui Dumnezeu.

Discursul despre judecăţi este desigur delicat şi complex şi nu se poate lăsa la jumătate, fără ca să apară imediat prea puţin realist. De fapt, cum se poate trăi orice fără a judeca? Judecata este implicită în noi chiar şi într-o privire. Nu putem observa, asculta, trăi, fără a da evaluări, adică fără a judeca. Un părinte, un superior, un duhovnic, un judecător, oricine are vreo responsabilitate asupra altora, trebuie să judece. Ba chiar, uneori, ca în cazul multora aici în Curie, judecarea este, întocmai, tipul de slujire pe care unul este chemat să o presteze societăţii sau Bisericii.

De fapt, nu atât judecata trebuie eliminată din inima noastră, cât mai ales veninul din judecata noastră! Adică ciuda, condamnarea. În redactarea lui Luca, porunca lui Isus: "Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi" este urmată imediat, parcă pentru a explica sensul acestor cuvinte, de porunca: "Nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi" (Lc 6,37). În sine, judecarea este o acţiune neutră, judecata se poate termina atât cu osândirea cât şi cu iertarea şi cu justificarea. Judecăţile negative sunt dojenite şi reprimate de cuvântul lui Dumnezeu, acelea care împreună cu păcatul îl condamnă şi pe păcătos, acelea care tind mai mult la pedepsirea decât la corectarea fratelui.

Un alt punct calificator al iubirii sincere este stima: "Întreceţi-vă în a vă stima unii pe alţii" (Rom 12,10). Pentru a-l stima pe fratele trebuie să nu ne stimăm prea mult pe noi înşine, să nu fim mereu siguri de noi înşine; trebuie - spune apostolul - "să nu ne considerăm mai mult decât trebuie să ne considerăm" (Rom 12,3). Cel care are o idee prea înaltă despre sine însuşi este ca un om care, noaptea, ţine în faţa ochilor o sursă de lumină intensă: nu reuşeşte să vadă nimic altceva dincolo de ea; nu reuşeşte să vadă luminile fraţilor, calităţile lor şi valorile lor.

"A minimaliza" trebuie să devină verbul nostru preferat, în raporturile cu alţii: a minimaliza calităţile noastre şi defectele celuilalt. Însă, să nu minimalizăm defectele noastre şi calităţile celuilalt, aşa cum suntem tentaţi să facem adesea, lucru care este diametral opus! Există o fabulă a lui Esop în această privinţă; în reelaborarea pe care i-o face La Fontaine sună aşa:

"Când vine în această vale
aduce fiecare pe spinare
o desagă dublă.
Înlăuntrul celei care se află în faţă
cu plăcere aruncă fiecare dintre noi
defectele celuilalt,
iar în cealaltă le pune pe ale sale"⁸.

Ar trebui pur şi simplu să răsturnăm lucrurile: să punem defectele noastre în desaga pe care o purtăm în faţă şi defectele celorlalţi în cea din spate. Sfântul Iacob avertizează: "Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii" (Iac 4,11). Vorbirea de rău astăzi şi-a schimbat numele, se numeşte gossip. Pare să fie unul din lucrurile care poluează cel mai mult trăirea împreună. Nu e suficient a vorbi de rău pe alţii; trebuie împiedicat şi ca alţii să facă asta în prezenţa noastră, să-i facem să înţeleagă, eventual în tăcere, că nu suntem de acord. Ce aer diferit se respiră într-un loc atunci când se ia în serios avertismentul sfântului Iacob! În multe localuri publice odinioară era scris: " Aici nu se fumează", sau "Aici nu se înjură". N-ar fi rău să le înlocuim în unele cazuri cu scrierea: "Aici nu se vorbeşte de rău!".

Încheiem ascultând ca adresat nouă îndemnul pe care îl face apostolul comunităţii din Filipi: "Faceţi-mi bucuria deplină: să gândiţi la fel, să aveţi aceeaşi iubire, aceeaşi simţire, un singur cuget. Să nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din laudă deşartă, ci, cu umilinţă, fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine, fără ca cineva dintre voi să caute numai ale sale, ci şi ale altora. Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus" (Fil 2,2-5).

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Cf. S. Kierkegaard, Gli atti dell'amore, Milano, Rusconi, 1983, pag. 163.
² J. Ratzinger - Benedetto XVI, Gesů di Nazaret, II Parte, Libreria Editrice Vaticana 2011, pag. 76 şi urm.
³ Sfânta Ecaterina de Siena, Dialog 64.
⁴ Sfântul Augustin, Comentariu la Prima Scrisoare a lui Ioan, 6,2 (PL 35, 2020).
⁵ Lampe, A Patristic Greek Lexicon, Oxford 1961, pag. 8.
⁶ Sfântul Ignaţiu din Antiohia, Scrisoarea către Romani, salutul de început.
⁷ Discurs la audienţa generală din 29 noiembrie 1972 (Insegnamenti di Paolo VI, Tipografia Poliglotta Vaticana, X, pag. 1210 şi urm.).
⁸ J. de La Fontaine, Fabule, I, 7.

lecturi: 10.