Vatican: Audienţa generală de miercuri, 27 aprilie 2011. Despre Paşte

Iubiţi fraţi şi surori,

În aceste prime zile din Timpul Pascal, care se prelungeşte până la Rusalii, suntem încă plini de prospeţimea şi de bucuria nouă pe care celebrările liturgice le-au adus în inimile noastre. De aceea, astăzi aş vrea să reflectez împreună cu voi pe scurt asupra Paştelui, inima misterului creştin. De fapt, totul porneşte de aici: Cristos înviat din morţi este fundamentul credinţei noastre. Din Paşte se iradiază, ca dintr-un centru luminos, incandescent, toată liturgia Bisericii, scoţând din el conţinut şi semnificaţie. Celebrarea liturgică a morţii şi învierii lui Cristos nu este o simplă comemorare a acestui eveniment, ci este actualizarea lui în mister, pentru viaţa fiecărui creştin şi a fiecărei comunităţi ecleziale, pentru viaţa noastră. De fapt, credinţa în Cristos înviat transformă existenţa, realizând în noi o înviere continuă, aşa cum scria sfântul Paul primilor credincioşi: "Odinioară eraţi întuneric, acum însă, lumină în Domnul. Umblaţi ca nişte fii ai luminii, căci rodul luminii constă în toată bunătatea, dreptatea şi adevărul" (Ef 5,8-9).

Aşadar, cum putem face ca Paştele să devină "viaţă"? Cum poate să asume o "formă" pascală toată existenţa noastră interioară şi exterioară? Trebuie să pornim de la înţelegerea autentică a învierii lui Isus: acest eveniment nu este o simplă întoarcere la viaţa precedentă, aşa cum a fost pentru Lazăr, pentru fiica lui Iair sau pentru tânărul din Naim, ci este ceva complet nou şi diferit. Învierea lui Cristos este escala spre o viaţă care nu mai este supusă caducităţii timpului, o viaţă cufundată în veşnicia lui Dumnezeu. În învierea lui Isus începe o nouă condiţie a faptului de a fi oameni, care luminează şi transformă drumul nostru de fiecare zi şi deschide un viitor diferit şi nou din punct de vedere calitativ pentru întreaga omenire. Pentru aceasta, sfântul Paul nu numai că leagă în manieră indisolubilă învierea creştinilor cu învierea lui Isus (cf. 1Cor 15,16.20), ci indică şi cum trebuie trăit misterul pascal în cotidianitatea vieţii noastre.

În Scrisoarea către Coloseni, el spune: "Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi la cele de sus şi nu la cele de pe pământ" (3,1-2). La prima vedere, citind acest text, ar putea să pară că Apostolul intenţionează să favorizeze dispreţuirea realităţilor pământeşti, adică invitând să uităm de această lume de suferinţe, de nedreptăţi, de păcate, pentru a trăi cu anticipare într-un paradis ceresc. Gândul "cerului" ar fi în acest caz un fel de înstrăinare. Dar pentru a percepe sensul adevărat al acestor afirmaţii pauline, e suficient să nu le despărţim de context. Apostolul precizează foarte bine ceea ce înţelege prin "cele de sus", pe care creştinul trebuie să le caute, şi "cele de pe pământ", de care trebuie să se ferească. Iată înainte de toate care sunt "cele de pe pământ" care trebuie evitate: "Daţi morţii - scrie sfântul Paul - mădularele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este idolatrie" (3,5-6). A da morţii în noi dorinţa nesătulă de bunuri materiale, egoismul, rădăcina oricărui păcat. Aşadar, atunci când Apostolul îi invită pe creştini să se dezlipească în mod hotărât de "cele de pe pământ", vrea să dea de înţeles ceea ce aparţine "omului vechi" de care creştinul trebuie să se despoaie, pentru a se îmbrăca în Cristos.

Aşa cum a fost clar când a spus care sunt lucrurile spre care nu trebuie să se îndrepte inima proprie, tot aşa de clar sfântul Paul ne arată care sunt "cele de sus", pe care creştinul trebuie în schimb să le caute şi să le guste. Ele se referă la ceea ce aparţine "omului nou", care s-a îmbrăcat în Cristos o dată pentru totdeauna la Botez, dar care are nevoie mereu să se reînnoiască "după chipul Creatorului său" (Col 3,10). Iată cum descrie Apostolul neamurilor aceste "lucruri de sus": "Ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi, îmbrăcaţi-vă deci cu dragoste, cu îndurare, cu bunătate, cu umilinţă, cu blândeţe şi răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă cineva are vreo plângere împotriva altuia, iertaţi-vă! (...). Însă mai presus de toate acestea îmbrăcaţi-vă cu iubire, care este legătura desăvârşirii" (Col 3,12-14). Aşadar, sfântul Paul este foarte departe de a-i invita pe creştini, pe fiecare dintre noi, să evadeze din lumea în care Dumnezeu ne-a aşezat. Este adevărat că noi suntem cetăţeni ai unei alte "cetăţi", unde se află adevărata noastră patrie, însă drumul spre această ţintă trebuie să-l parcurgem zilnic pe acest pământ. Participând încă de acum la viaţa lui Cristos înviat trebuie să trăim ca oameni noi în această lume, în inima cetăţii pământeşti.

Şi aceasta este calea nu numai pentru a ne transforma pe noi înşine, ci pentru a transforma lumea, pentru a da cetăţii pământeşti o faţă nouă care să favorizeze dezvoltarea omului şi a societăţii după logica solidarităţii, a bunătăţii, respectând profund demnitatea proprie a fiecăruia. Apostolul ne aminteşte care sunt virtuţile care trebuie să însoţească viaţa creştină; în vârf se află caritatea, la care toate celelalte sunt corelate ca la izvor şi la matrice. Ea rezumă şi cuprinde "cele din cer": caritatea care, cu credinţa şi speranţa, reprezintă marea regulă de viaţă a creştinului şi îi defineşte natura profundă.

Deci Paştele aduce noutatea unei treceri profunde şi totale de la o viaţă supusă sclaviei păcatului la o viaţă de libertate, animată de iubire, forţă care dă la o parte orice barieră şi construieşte o nouă armonie în propria inimă şi în raportul cu ceilalţi şi cu lucrurile. Fiecare creştin, precum şi fiecare comunitate, dacă trăieşte experienţa acestei treceri de înviere, nu poate să nu fie ferment nou în lume, dăruindu-se fără rezerve pentru cauzele cele mai urgente şi mai drepte, aşa cum demonstrează mărturiile Sfinţilor în orice epocă şi în orice loc. sunt multe şi aşteptările din timpul nostru: noi creştinii, crezând ferm că învierea lui Cristos l-a reînnoit pe om fără a-l scoate din lumea în care îşi construieşte istoria sa, trebuie să fim martorii luminoşi ai acestei vieţi noi pe care Paştele ne-a adus-o. Paştele este aşadar dar care trebuie primit tot mai profund în credinţă, pentru a putea acţiona în orice situaţie, cu harul lui Cristos, după logica lui Dumnezeu, logica iubirii. Lumina învierii lui Cristos trebuie să pătrundă această lume a noastră, trebuie să ajungă ca mesaj de adevăr şi de viaţă la toţi oamenii prin mărturia noastră zilnică.

Dragi prieteni, da, Cristos a înviat cu adevărat! Nu putem să ţinem numai pentru noi viaţa şi bucuria pe care El ni le-a dăruit în Paştele său, ci trebuie să le dăruim celor de care ne apropiem. Este îndatorirea noastră şi misiunea noastră: să facem să învie în inima aproapelui speranţa acolo unde este disperare, bucuria acolo unde este tristeţe, viaţa acolo unde este moarte. A mărturisi în fiecare zi bucuria Domnului înviat înseamnă a trăi mereu în "mod pascal" şi a face să răsune vestea fericită că Isus Cristos nu este o idee sau o amintire din trecut, ci o Persoană care trăieşte cu noi, prin noi şi în noi, şi împreună cu El, prin şi în El putem face noi toate lucrurile (cf. Ap 21,5).

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.