Adevărata semnificaţie a legii despre celibatul sacerdotal

Un dar, nu o impunere

De Giuseppe Versaldi, episcop de Alessandria

În timp ce revine în actualitate dezbaterea despre tradiţia Bisericii latine, care cere celibatul pentru cei care acced la ordinele sacre, revine şi obiecţia cu privire la presupusa forţare din partea Bisericii însăşi, care - se susţine - ar impune prin lege, celui care este chemat la prezbiterat, celibatul, care în schimb este un dar (carismă) a Duhului. Însă se cuvine să se clarifice bine care este semnificaţia normei canonice în această alegere tradiţională a Bisericii din Occident.

Lăsând la o parte problema originilor apostolice ale celibatului legat de slujirea sacerdotală - care, de altfel, sunt tot mai convingătoare - şi limitându-ne la problema rolului legii canonice, se merită să reluăm textul aprobat la 7 decembrie 1965 de Conciliul al II-lea din Vatican cu 2.390 de voturi favorabile ale părinţilor conciliari (cu numai 4 împotrivă): "Celibatul, care înainte era recomandat preoţilor, ulterior a fost impus prin lege în Biserica latină tuturor celor care se pregătesc să primească ordinele sacre. Acest sfânt Sinod aprobă şi confirmă din nou această legislaţie în ceea ce priveşte pe cei care sunt destinaţi prezbiteratului, având certitudinea deplină în Duhul Sfânt că darul celibatului, aşa de potrivit cu preoţia din Noua Lege, este acordat în mare măsură de către Tatăl, cu condiţia ca toţi cei care sunt părtaşi de preoţia lui Cristos cu sacramentul preoţiei, ba chiar întreaga Biserică, să-l ceară cu umilinţă şi insistenţă" (Presbyterorum ordinis, nr. 16).

După cum se vede, textul conciliar conţine ambii termeni ai problemei: confirmă că celibatul este un dar al Duhului, dar şi că în Biserica latină există prin lege legătura dintre preoţie şi celibat, care înainte era doar recomandat. Deliberarea conciliară a fost apoi formulată în noul Cod de drept canonic, la can. 277 § 1, care afirmă: "Clericii sunt obligaţi să respecta castitatea perfectă şi perpetuă pentru Împărăţia cerurilor, prin care sunt obligaţi la celibat, care este un dar special al lui Dumnezeu". Dar cum să conciliem cei doi termeni ai dispoziţiei aşa încât, pe de o parte să nu fie distrusă natura carismei şi, pe de altă parte, să poată fi menţinută legislaţia actuală? Cu alte cuvinte, ce anume stabileşte legea Bisericii, din moment ce nici o autoritate umană nu poate să impună celibatul celui care nu l-a primit ca dar al Duhului? În realitate, cu această legătură juridică Biserica din Occident, încă din secolul al IV-lea prin conciliul din Elvira, nu impunea celibatul celui care nu era chemat prin darul Duhului, ci restrângea hirotonirea sacră la cei care erau chemaţi şi la castitatea perfectă pentru Împărăţia cerurilor. Aşadar, legea canonică nu alterează semnificaţia celibatului drept carismă care vine de la Duhul Sfânt, ci limitează accesul la preoţie la cei care, prin discernământ oportun, sunt înzestraţi şi cu acest dar preţios.

La acest punct s-ar putea obiecta că în felul acesta este încălcat dreptului celui care se simte chemat la preoţie fără a fi primit chemarea la celibat. Cu Paul al VI-lea trebuie răspuns că "vocaţia sacerdotală, deşi divină în inspiraţia ei, nu devine definitivă şi activă fără rodajul şi responsabilitatea slujirii ecleziale; deci revine autorităţii Bisericii să stabilească, în funcţie de timpuri şi locuri, care trebuie să fie în concret bărbaţii şi care trebuie să fie condiţiile lor, pentru ca să poată fi consideraţi potriviţi pentru slujirea religioasă şi pastorală a Bisericii însăşi" (Sacerdotalis coelibatus, nr. 15). Cu alte cuvinte, nimeni nu se poate considera chemat la preoţie fără discernământul din partea Bisericii care stabileşte criteriile obiective pentru a verifica idoneitatea la slujirea sacră. Rezultă că în Biserica latină din secolul al IV-lea până astăzi, nimeni nu se poate considera chemat la preoţie, dacă nu este chemat de Duhul Sfânt şi la celibat. Două sunt consecinţele acestei clarificări în privinţa raportului dintre celibat drept carismă şi legea care îl cere pentru hirotonirea sacră: nimănui nu-i este impus celibatul pentru a accede la preoţiei şi nimeni nu se poate simţi privat de dreptul de a accede la preoţie dacă nu a primit şi darul celibatului. Clarificat în felul acesta că legislaţia actuală nu şterge natura celibatului drept carismă nici nu încalcă vreun drept subiectiv, se va putea, dacă se vrea, discuta încă despre oportunitatea de a menţine această tradiţie, cu condiţia să nu se folosească false argumentări juridice care nu corespund realităţii. În substanţă, aşa cum amintea cu înţelepciune Paul al VI-lea în enciclica pe care am citat-o, dată fiind oportunitatea indiscutabilă a legăturii dintre preoţie şi celibat, rădăcina problemelor de infidelitate faţă de promisiuni şi scandalurile trecute şi prezente printre preoţi sunt explicabile în majoritatea cazurilor ori prin caracterul nepotrivit al formării la preoţie ori prin dispariţia voinţei de a-l urma pe Cristos după hirotonire ori prin erori în discernământul vocaţional, când este considerat capabil pentru preoţie cel care nu are dubla chemare la preoţie şi la celibat. Pe bună dreptate tot Paul al VI-lea amintea că "o viaţă aşa de total şi delicat angajată în interior şi în exterior, cum este aceea a preotului celibatar, exclude, de fapt, subiecţi cu insuficient echilibru psihofizic şi moral, nici nu trebuie să se pretindă ca harul să suplinească în aceasta natura" (Sacerdotalis coelibatus, nr. 64). Pe de altă parte "nu se poate crede fără rezerve că prin abolirea celibatului ecleziastic ar creşte prin asta, şi în măsură considerabilă, vocaţiile sacre: experienţa contemporană a Bisericilor şi a comunităţilor ecleziale care permit căsătoria propriilor slujitori pare să afirme contrariul" (Sacerdotalis coelibatus, nr. 49). Aşadar, mai mult decât orice alt lucru, pare necesar să se facă mai eficace şi atentă formarea umană şi spirituală şi discernământul vocaţional înainte de hirotonirea sacră precum şi să se facă orice efort pentru o reală realizare a formării permanente a preoţilor pe care Ioan Paul al II-lea o definea ca "vocaţie în preoţie" (Pastores dabo vobis, nr. 70), în care darul chemării este încontinuu reînsufleţit (cf. 2Tim 1,6) pentru un răspuns perseverent şi fidel.

(După L'Osservatore romano, 29 aprilie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 11.