Colocviu despre artă cu Camilian Demetrescu

Acei maeştri fără nume

De Silvia Guidi

"Pictor nu se naşte cineva, pictor se devine". Conform lui Camilian Demetrescu, artist român, italian prin adopţie de patruzeci de ani, celebru pentru mozaicurile sale dedicate temei epifaniei Divinului în istorie, "nu se naşte cineva poet, muzician, arhitect. Se vine în lume cu dorinţa de a spune ceva, de a se exprima. Artele, în diversitatea lor nu sunt decât diferite limbaje expresive pentru a comunica împreună cu alţii şi cu lumea". Demetrescu este la Roma pentru a prezenta ultima sa expoziţie, "Via Crucis atomicae" - care poate fi vizitată în bazilica Celor Doisprezece Apostoli până la 8 mai 2011.

Cum aţi descoperit iubirea faţă de arta figurativă?

Şi la şcolile elementare caietele mele erau pline de desene. De atunci, cuvântul şi imaginea au devenit un unic alfabet pentru a exprima gândurile. În Evul Mediu, unitatea corală a artelor a produs splendoarea catedralelor: cuvânt, culoare, sunete, ţesături, relatări în piatră. În munca mea pictura, grafica, sculptura, mozaicul, ţesătura, cuvântul, nu sunt decât diferite moduri expresive pentru a spune acelaşi lucru.

Faţă de care maeştri sunteţi mai îndatorat?

N-aş putea spune numele lor, pentru că nu-l cunosc. Maeştrii care produceau minunăţiile despre care vorbeam înainte nu semnau opera lor. Nu era necesar, pentru că Acela căruia îi erau dedicate deja ştia asta. Sunt dator, fie acestor magistri ai catedralelor romanice din Europa sfântului Augustin, fie umililor artizani din schiturile şi din mănăstirile din ţinutul meu, Moldova şi Bucovina. Iubesc arta contemporană care nu a întors spatele marii tradiţii, de la Rousseau la Van Gogh şi Rouault, până la artiştii de astăzi care în tăcere lucrează pentru reînnoirea în continuitate a unei arte dedicată sacrului.

Ce anume ar trebui să cunoască un european contemporan din cultura populară română?

Cel care vrea să înţeleagă cine a fost, cine este cu adevărat Constantin Brâncuşi - în dicţionare "fondatorul sculpturii moderne" - trebuie să-şi ia rucsacul şi încălţăminte uşoară, şi să se plimbe prin satele pierdute din munţii Carpaţi din România. Acolo va găsi, în tâmplăria rustică, în cuptoarele încă primitive ale ceramicii populare, în formele ancestrale ţesute încă de mâinile femeilor, arhetipurile sculpturii lui Brâncuşi. De asemenea, să atingă cu mână vestita Poarta Sărutului, Masa Tăcerii şi Coloana infinitului, în oraşul Târgu Jiu. În ultimii ani ai vieţii sale, imediat după război, Brâncuşi a voit să lase României operele pe care le păstra în atelierul său din Paris, opere de care nu s-a despărţit niciodată. S-a adresat noului regim de la Bucureşti, cerând şi cetăţenia română pe care o pierduse pentru că a rămas în lumea liberă după "eliberarea" României de carele armate sovietice. Răspunsul a fost sec: "Nu. Nu avem nevoie de o artă decadentă care trădează idealurile revoluţiei!".

După câteva zile Brâncuşi lăsa oraşului Paris operele sale şi devenea cetăţean francez.

Bucureştiul reacţionează şi decide demolarea Coloanei Infinitului. Un tanc de 60 de tone încearcă să o dărâme, însă coloana de oţel rezistă. Astăzi este patrimoniu al Umanităţii. În afară de sărăcia materială impusă poporului, comunismul a instaurat mizeria ideologică a urii şi a exterminării fizice a duşmanului de clasă, în timp ce, în catacombe săracii cu duhul rezistau în Biserica lui Cristos. În arta Realismului socialist, sărăcirea morală a ajuns până la capăt: constrâns să asculte de propaganda regimului, artistul trebuia să ucidă adevărul, în numele triumfului revoluţiei.

La ce lucraţi actualmente?

Într-o lume în care arta s-a dezlipit radical de valorile morale, repet la infinit, cu toate mijloacele, că frumosul este binele şi urâtul este în mod categoric răul. Post-arta nu mai are nevoie să fie explicată. Se autodefineşte. Binele este frumuseţea primordială din Geneză, philia presocraticilor care ţine totul împreună în univers: micro şi macrocosmosul, celulele vii, particulele veşniciei.

Aveţi artişti tineri "la atelier" la dumneavoastră?

Nu. Dar trebuie să luăm în considerare că nu mai există "atelierul" artei. În turnul de fildeş al avangardelor solitare de astăzi nu există spaţiu pentru un asemenea hibrid. Este greu de găsit pe cineva care să vrea să meargă ca să înveţe de la un maestru: conform cel mai banal loc comun toată arta, prin definiţie, este sacră. Cu excepţia câtorva ireductibili, care încă nu ştiu că războiul în apărarea marii tradiţii este deja pierdut, nu cunosc artişti dispuşi la sacrificiu în apărarea adevărului creştin.

Cum aţi descoperit credinţa?

Nu am descoperit-o. Era în mine, din ziua botezului. A rămas ascunsă, în aşteptarea de a o redescoperi, până când am restaurat cu mâinile noastre şi ale câtorva prieteni o biserică romanică din secolul al XII-lea, la Gallese, în provincia Viterbo. Voiam să-mi fac un atelier şi a rezultat noul izvor botezial al destinului meu. Am făcut semnul crucii şi am îmbrăcat în viaţa mea şi în arta mea cămaşa creştină.

(După L'Osservatore romano, 29 aprilie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 19.