Viena: "Am întâlnit un sfânt!" - "Nu vă temeţi!"
Luna mai este luna dedicată în întregime Mamei noastre cereşti. În această lună ne îndreptăm rugăciunile noastre către Maica noastră cerească şi Maica lui Cristos. În toate comunităţile noastre catolice ochii noştri se îndreaptă într-un mod cu totul special spre ea. Mulţi aleargă la un loc nume de pelerinaj destinat sfintei Fecioare pentru a se ruga, sau a-i cere ajutor, sau eventual a-i mulţumi pentru harurile primite.
S-au împlinit de puţin timp 30 de ani de la atentatul împotriva papei Ioan Paul al II-lea, în ziua de 13 mai 1981. Printr-un mod miraculos Sfântul Părinte de atunci, actualul fericit Ioan Paul al II-lea, prin mâinile miraculoase ale preasfintei Fecioare Maria a putut scăpa de acel atentat, pregătit în Piaţa "Sfântul Petru". Numai mâna Mamei cereşti a făcut posibil ca papa să se vindece într-un mod cu totul miraculos şi să poată sluji mai departe mulţi ani Biserica. Drept mulţumire, după vindecare, papa s-a dus în pelerinaj la Fatima, unde şi azi se poate vedea că în corona Mariei se află şi glonţul care i-a străpuns trupul.
La Viena, în catedrala "Sfântul Ştefan", s-a celebrat o Liturghie de mulţumire unde au fost prezenţi mii de credincioşi care au venit să-i mulţumească Domnului pentru acest mare om, în persoana papei care a fost declarat fericit al Bisericii.
Cunoaştem cu toţii fraza remarcabilă de la predica inaugurală de la începutul pontificatului său: "Nu vă temeţi! Deschideţi porţile larg lui Cristos!" Aceste cuvinte pe care le-a rostit acest papă odinioară sunt valabile şi în ziua de astăzi. "Nu vă fie frică! Deschideţi larg porţile lui Cristos!"
Cu ani în urmă, mai exact în vara anului 1993, aproximativ acum 18 ani, am avut ocazia să ajung la Roma împreună cu un alt confrate preot, pentru prima dată, şi să vizitez mormintele sfinţilor apostoli Petru şi Paul. Acel moment a fost şi a rămas o bucurie pe care nu am cum s-o uit niciodată. Datorită unui preot din Italia care îl cunoştea personal pe secretarul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, am avut marea bucurie de a fi primiţi într-o audienţă personală, de a-l vedea, de a vorbi cu Sfântul Părinte şi de a strânge mâna celui care a fost Suveran Pontif timp de aproape 27 de ani, fericitul Ioan Paul al II-lea.
La acea vreme emoţiile ne-au copleşit pe amândoi confraţi preoţi destul de mult. Însă când papa s-a apropiat de noi ne-a inspirat o pace şi o bucurie care nu s-a stins nici acum după 18 de ani. Doar privirea blândă şi plină de o bunătate ieşită din comun îţi oferea încredere totală şi fără să spună prea mult în subconştient parcă auzeai acele cuvinte de odinioară "Nu vă temeţi!"
La acea primă întâlnire ca de altfel în fiecare an când ajungeam la Roma se repeta acelaşi ritual. Eram mereu primiţi în audienţă personală, de fiecare dată bucuria era reînnoită şi unică în felul ei. Noi ofeream câteva produse şi simboluri româneşti, la care papa se bucura şi ne întreba imediat din ce dieceză venim. Apoi spunea imediat că se roagă pentru biserica din România, pentru episcopi, preoţi şi credincioşi. La prima audienţă îmi aduc aminte că din cauza bucuriei enorme pe care am trăit-o, neştiind ce să-l întreb imediat, l-am întrebat pe Sfântul Părinte când vrea să vină în România să viziteze şi poporul român. Răspunsul a fost scurt şi prompt; să ne rugăm şi când vremurile o vor permite v-a veni cu mare bucurie. Ceea ce s-a şi întâmplat câţiva ani mai târziu şi anume în luna mai 1999.
Atmosfera vizitei la Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a fost plină de o bucurie care e foarte greu de descris în cuvinte. Pentru papa nu a contat ca eram doar nişte simplii slujitori de la Pustiana, sau Frumoasa, vicari tineri la început de drum, fără o experienţă deosebită în pastoraţie, fără o funcţie anume de conducere în biserică. Eram simpli slujitori trimişi de episcopul nostru să lucrăm în via Domnului şi acolo să predicăm oamenilor "Împărăţia lui Dumnezeu" sau acele cuvinte ale papei: "Nu vă temeţi!" (Pr. dr. Iosif Antoci)

"Fericitul papă Ioan Paul al II-lea a fost în primul rând «un papă al tuturor oamenilor». În ochii mei, a fost un om deplin, care a putut comunica ceva frumos fiecărui locuitor al Pământului. A fost un exemplu de viaţă şi este în continuare un suflet care îmi vrea binele. Nu o dată s-a întâmplat ca sufletul meu să iasă din întunericul vieţii dezordonate pe care o aveam datorită fericitului papă, de aceea îi sunt profund recunoscătoare. «Păstrează-ţi credinţa, fii tare în credinţa, dăruieşte credinţa mai departe!» şi «Iubirea este cea care te converteşte şi te va conduce în paradis!» - două îndemnuri care s-au găsit poate în fiecare predică, două îndemnuri de care fiecare din noi ar trebui să ţină cont, căci viaţa, în concepţia mea, nu e decât o etapă pregătitoare pentru planul măreţ al Domnului" (Alice Nistor)

Despre probabilitatea unui papă polonez auzisem, în treacăt, de la mama mea, care înaintea alegerii papei Ioan Paul al II-lea s-a bucurat de un vis minunat: "Într-o noapte întunecoasă, Sfânta Fecioară Maria avea braţele deschise, iar din mâinile ei cădeau raze de lumină asupra Poloniei". Într-adevăr, visul s-a împlinit şi, în luna octombrie 1991, în aula "Paul al VI-lea" (o sală cu câteva mii de locuri), cu ocazia unei audienţe publice, aveam să văd o rază de lumină în persoana papei Ioan Paul al II-lea. Atmosfera plină de entuziasm şi bucurie a pelerinilor prezenţi, dornici de a-l vedea pe succesorul lui Petru, m-a impresionat, dar mi-a creat şi sentimente confuze, căci, până atunci, cunoscusem doar aplauzele forţate ale tinerilor reuniţi ocazional pentru întâmpinarea conducătorului ţării. Însă cum lumina risipeşte orice întuneric, iată că în cei 14 ani ce au urmat am avut prilejul să descopăr un conducător iubit, un mare contemplativ şi un misionar de excepţie. Voi relata doar câteva momente.
L-am văzut deseori cu spatele său zvelt sau gârbovit, sprijinit pe genunchii plecaţi în faţa lui Isus Euharisticul, absorbit în adorarea sfântului sacrament purtat în precesiuni pe străzile Romei, de la bazilica "Sfântul Ioan din Lateran" şi până la bazilica "Sfânta Maria cea Mare". Realmente mărturia credinţei sale, euharistice, te invita la o participare activă în rugăciune.
O rază din lumina şi căldura acelei intimităţi cu Dumnezeu se răsfrângea şi asupra misionarilor. Ani de-a rândul i-am ascultat discursurile misionare care scoteau în evidenţă voinţa fermă de a face să crească spiritul misionar în rândul creştinilor, grija sa deosebită pentru trăirea şi răspândirea Evangheliei pe care a arătat-o nu numai la nivel teoretic, ci şi practic, vizitând diferite colţuri ale lumii. Am admirat mereu atenţia particulară acordată fiecărei persoane cu afecţiunea ce-l caracteriza. Deşi eram în grupuri de aproximativ 120 de persoane, în audienţele private, anuale, acordate directorilor naţionali ai Operelor Pontificale Misionare de pe toate continentele lumii se oprea la fiecare, dialoga şi apoi îi oferea un rozariu. Din mâinile lui am primit câteva rozarii, dar unul a fost însoţit de un fapt deosebit. Se petrecea la 14 mai 1999, după revenirea din vizita pastorală în România, când văzându-mi ecusonul cu un zâmbet nostalgic rememorând amintirile a exclamat: "Romania... Bucarest... ricordo ancora", oferindu-mi o binecuvântare specială. A fost un dar deosebit pe care-l preţuiesc şi-l păstrez în inimă.
Îmi amintesc cu drag şi de participarea la celebrările euharistice din Vatican când admiram umilinţa Pontifului bolnav, nevoit să-şi şteargă saliva ce se prelingea în colţul gurii şi acceptând ca alţii să-i citească predicile. Ca şi Cristos nu a coborât de pe crucea durerii şi suferinţei până la sfârşit, lăsându-ne un exemplu de slujire creştină. Nu pot uita nici sfârşitul său pământesc, când după 12 ore de cozi petrecute în Piaţa "Sfântul Petru" pentru a ajunge în faţa sicriului din bazilică, sub un soare strălucitor de primăvara, am trăit o adevărată comuniune, o unitate a tuturor creştinilor, atât de mult dorită, dar neîmplinită total în timpul misiunii sale. În acele circumstanţe, lumina spiritului contemplativ şi misionar al papei Ioan Paul al II-lea a creat o atmosferă de fraternitate universală, de pace şi armonie, simţindu-ne uniţi prin cânt şi rugăciune, în jurul stâncii pe care Cristos a dorit să zidească Biserica sa, Universală,
L-am văzut, l-am întâlnit şi l-am iubit drept pentru care "sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul" (Lc 1,46) că l-a dăruit Bisericii, iar lui îi mulţumesc pentru ca mi-a fost o rază de lumină rugându-l să binecuvânteze şi să-i învrednicească pe toţi fiii Maicii Preacurate să ajungă "la fereastra cerului", ca împreună să contemplăm veşnic frumuseţea Domnului în gloria cerească.
Fericite Ioan Paul al II-lea, roagă-te pentru noi! (Sr. Iosefina Rediu, CIN)
 

În afară audienţelor de miercuri, la care Sfântul Părinte cucerea mulţimea adunată în Piaţa "Sfântul Petru", momente în care în piaţă simţeai bucuria şi atmosferă unei sărbători, îmi amintesc un eveniment în timpul căruia persoana papei mi s-a imprimat adânc în inimă. În perioada studiilor mele la Roma, deci înainte de anul 1990, eram cu un grup de români ce primiseră favoarea unei audienţe private. Aşteptam cu toţii într-o sală din palatul Vaticanului să vină papa. La un moment dat intră în sală secretarul său, Dziwisz, şi întreabă dacă este prezent vreun preot român. Mă ridic în picioare şi spun că sunt eu. Atunci îmi face semn să îl urmez, fără nici o altă explicaţie. Îl urmez nedumerit pe holuri şi apoi, deschizându-mi o uşă, îmi spune grăbit să intru, iar el rămâne în urmă. Intru şi mă trezesc în apartamentul de lucru al papei, care stătea la biroul său cu o foaie de hârtie în faţă. Am rămas blocat, iar papa se uită lung la mine şi mă invită să iau loc pe un scaun lângă el şi să-l ajut să-şi înveţe discursul în limba română pe care să-l ţină pelerinilor ce aşteptau. Totul se petrecea fără ca eu să am timp să stăpânesc evenimentul. Oricum, mi-am adunat forţele, încercând să fac faţă momentului. Papa citea cu glas tare propoziţiile în limba română şi apoi eu trebuia să-i spun dacă a pronunţat corect sau nu, iar el nota deasupra diacriticelor româneşti pronunţia românească cu diacritice poloneze, şi aşa am făcut împreună acest exerciţiu cred că vreun sfert de oră, până ce am ajuns la capăt. După ce am terminat, papa s-a ridicat, mi-a mulţumit şi am ieşit împreună din birou, după uşă aşteptându-ne secretarul, plecând apoi toţi trei grăbiţi spre sala de audienţe. Pe cale mi-a mai pus câteva întrebări, ce fac la Roma, ce studiez, cum mă simt şi m-a întrebat şi despre situaţia de la noi, din România şi din dieceză, şi ştiu că i-am spus că avem o tipografie la Buzău unde, în pofida restricţiilor religioase impuse de regimul comunist, se tipăresc diferite cărţi religioase. M-a privit cu o satisfacţie deosebită în priviri şi s-a bucurat mult. Apoi am ajuns la grupul de români ce ne aştepta în sală. Acesta-i pe scurt evenimentul, din care vreau să redau acum impresia mea pe care o am mereu în minte şi în inimă: Nu voi putea uita simplitatea şi naturaleţea pe care le-am văzut în persoana sa. Ştiu că în primul moment am rămas blocat, iar el m-a invitat liniştit să iau loc, să nu-mi fac nici o problemă şi să-l ajut, căci are nevoie de ajutor şi este în întârziere deja. Stând la biroul lui, era atât de uman, de natural, fără nimic artificial în el, ca şi cum ne-am fi cunoscut de o viaţă.
Simplitatea şi profunzimea personalităţii sale mă copleşeau şi cred că aş fi rămas în preajma lui aşa, vrăjit aş spune, timp îndelungat. În anul 1990, având ocazia la Bucureşti să celebrez sfânta Liturghie în prezenţa Maicii Tereza din Calcutta în clădirea ce-i adăpostea pe copiii bolnavi de SIDA, după celebrare am vorbit cu dânsa îndelung, şi, curios, era ceva comun în ceea ce simţeam în prezenţa ei, cu ceea ce simţisem în prezenţa papei. Stări şi trăiri pe care le-aş numi, repet: simplitate, naturaleţe, profunzime spirituală deosebită. O numesc acum: sfinţenie, puritate, comunicare cu Dumnezeu prin aceste persoane care transpirau virtuţi în faţa cărora mă înclin cu respect şi veneraţie. Aşa cum mă impresionează profund privirea nevinovată a copilului, frumuseţea florilor, căldură luminii soarelui, mână întinsă a unui prieten adevărat. Dumnezeu mi-a comunicat ceva din sublimul său prin persoana papei şi pentru aceasta îi mulţumesc. Şi poate că (în comuniunea sfinţilor) de la fereastră cerului mă priveşte şi acum, când scriu aceste cuvinte despre el, cu aceeaşi simplitate şi naturaleţe cu care m-a privit stând pe scaunul de la biroul său personal. Mai am şi o altă amintire de la întrunirea mondială a tinerilor de la Czestochowa, în care papa a electrizat mulţimea imensă adunată în spaţiul de lângă catedrală, dar poate că vor fi alte persoane ce vor mai avea curajul să-şi prezinte impresiile. (Pr. Emil Dumea)
 

"Eram doar licean când prin Radio «Europa liberă», am aflat că un episcop polonez «tânăr, doar de 58 de ani», cu numele de Karol Wojtila, a fost ales papă. Atât ştiam despre el în prima parte a pontificatului său. Apoi, fiind admis în seminar şi în cele din urmă hirotonit preot, am început să aflu mai multe despre el şi despre misiunea sa. Mă impresionează şi azi ceea ce am văzut la el şi cred că aceasta i-a dat şi forţa perseverenţei în apostolat: caracterul profetic al vieţii sale. Cum înţeleg eu acest lucru? Se ruga mult. Postea. Medita. Nu s-a temut şi nu a făcut niciodată rabat de la doctrina sănătoasă a Bisericii, în ciuda criticilor şi chiar «a roşiilor sau lucrurilor» cu care a fost lovit la propriu în timpul călătoriilor sale pastorale. Cât de mult şi de cât de mulţi a fost criticat; cu ce litere mari a fost defăimat în ziare; ce mari şi cunoscute figuri de politicieni şi stele mondiale l-au scuipat cu caricaturi şi aluzii anticatolice; el a fost profetul care «a stat în picioare» tot timpul, chiar şi când l-au pus în sicriu în Piaţa «Sfântul Petru» (Unde sunt toţi docţii care l-au criticat? Mă întrebam eu!)
Se spunea că obiectul de studiu preferat (hobby) a lui Ioan Paul al II-lea era omul. Nu-i plăcea doar de unii oameni, dar de toţi. Îi plăcea să-şi amintească de oameni, să-i recunoască chiar şi pe cei mai mici. O astfel de experienţă am trăit-o personal. În 1995 am participat din partea Caritas Moldova la întâlnirea mondială a Caritasului Internaţional din Roma unde am participat în calitate de «invitat» (Caritasurile din Europa de Est nu erau încă membri deplini în forurile mari Caritas International sau Caritas Europa). În ultima zi toţi reprezentanţii Caritas au fost primiţi în audienţă la Sfântul Părinte în Aula Clementina. Printre «Caritasurile mici» împreună cu cei din Asia şi Africa am găsit şi eu un loc în partea opusă a sălii faţă de scaunul unde s-a aşezat Sfântul Părinte. La urmă Sfântul Părinte s-a ridicat şi, ajutat de un baston, căci suferea vădit de Parkinson, a parcurs sala prin mijloc dând mâna cu mai mulţi participanţi şi ajungând la mine mă întreabă de unde vin. «Din Moldova, Sanctitate!» S-a oprit şi, privind insistent în ochii mei, m-a uimit faptul că ştia deja soarta noastră a preoţilor. Voia să ştie câţi preoţi suntem acum în Moldova. Ştia că avem un administrator apostolic tânăr numit numai de un an. Se interesa dacă ne putem desfăşura activitatea fără piedici; dacă oamenii au început să vină la biserică; dacă avem unde sta... I-am răspuns scurt că biserica creşte şi treburile merg chiar bine. Să nu se preocupe că toţi preoţii suntem tineri şi facem faţă... şi-l aşteptăm la Chişinău. Acestea s-au petrecut în 10 mai 1995. La 6 ianuarie 2000 a fost consacrat episcop Anton Coşa. A doua zi, 7 ianuarie 2000, fiecare episcop nou consacrat a fost primit la Sfântul Părinte într-o audienţă particulară cu câţiva colaboratori ai săi. Când am ajuns să fiu prezentat de noul episcop, eu nu am terminat să spun «Lăudat să fie...», căci Sfântul Părinte mi-a şi replicat: «Noi ne-am mai văzut!» Şi chiar a repetat: «Noi ne-am mai văzut!» Da, cinci ani înainte, ne-am mai văzut. Eram doar un preot obişnuit dintr-o ţară abia cunoscută în Europa şi cunoscut doar de enoriaşii mei de la Stârcea. Papa m-a recunoscut pentru că el a fost mare. Mare iubitor de oameni. Nu se prefăcea când te privea. Te privea parcă te absorbea şi te ţinea minte. Vă rog să nu mă invidiaţi, dar mă consider binecuvântat de fericitul Ioan Paul al II-lea, chiar de când trăia". (Pr. Ştefan Socaciu)
 

Octombrie 1993. Pelerinajul la Roma pentru persoanele cu handicap al Serviciului de Ajutor Maltez din România şi Germania. Un tren întreg cu 2.000 de persoane, cu plecare de la München. Fiind responsabilul pelerinajului, când am prezentat Sfântului Părinte grupele de persoane cu handicap şi însoţitorii lor, m-a întrebat de unde sunt, iar după răspunsul meu, de la Iaşi, s-a uitat zâmbind peste grupa de români şi a întrebat: "Ce face episcopul Gherghel?" Ioan Paul al II-lea, un sfânt cu o inteligenţă sclipitoare şi o memorie extraordinara, memorie capabila să localizeze Iaşiul şi pe nume pe un episcop între miile de episcopi din întreaga lume, uniţi în credinţă cu papa.
Din discursurile sale, când a vizitat România, îmi răsună încă un gând al său, mai mult ca toate celelalte: "Dacă nu ne rugăm şi nu acţionăm pentru unire, istoria ne va judeca foarte aspru". (Pr. Grigore Duma)
 

Trei fraze mi-au plăcut foarte mult şi mi-au rămas în minte.
Mai întâi, cuvintele rostite în Piaţa "Sfântul Petru", la inaugurarea pontificatului (22 octombrie 1978), care rămân emblematice: "Nu vă fie teamă! Deschideţi, daţi la o parte porţile în faţa lui Cristos! Deschideţi graniţele statelor, sistemele economice şi cele politice, câmpurile largi ale culturii, ale civilizaţiei şi ale dezvoltării în faţa puterii sale mântuitoare. Nu vă fie teamă! Cristos ştie ce este în interiorul omului. Numai el are cuvintele vieţii, da, cuvintele vieţii veşnice!"
Apoi cuvintele de la Agrigento (9 mai 1992) de pe colina templelor, când, cu o voce puternică, cu arătătorul îndreptat spre cer şi cu privirea înflăcărată, s-a adresat oamenilor din mafia siciliană: "Dumnezeu a spus odată: să nu ucizi! Nici un om, nici o asociaţie umană, nici o mafie nu poate schimba şi călca în picioare un asemenea drept prea sfânt al lui Dumnezeu. Acest popor sicilian e un popor care iubeşte viaţa, care dă viaţă. Nu poate trăi mereu sub presiunea unei civilizaţii contrare, a unei civilizaţii a morţii. Aici e nevoie de o civilizaţie a vieţii. În numele lui Cristos, mort pe cruce şi înviat, al lui Cristos care e calea, adevărul şi viaţa, mă adresez acestor conducători: convertiţi-vă! într-o zi va veni judecata lui Dumnezeu!".
De asemenea, în cartea Să trecem pragul speranţei, apărută în anul 1996, Ioan Paul al II-lea spune: "În viaţa unui tânăr importantă este ziua când se convinge că Isus e singurul prieten care nu-l va dezamăgi niciodată, pe care se va putea bizui totdeauna". (Pr. Cornel Cadar)

* * *

"Ioan Paul al II-lea asculta îndelung, asculta mereu. L-am cunoscut înainte de numirea mea la dicaster, când participam la consultările teologilor despre anumite teme. Şi în aceste reuniuni, lucrul care mă uimea cel mai mult era capacitatea lui de ascultare. Noi vorbeam, el asculta. Şi numai după aceea, când ne revedeam la prânz, făcea observaţiile sale. Era evidentă voinţa lui de a înţelege profund" (Angelo Amato, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor).
 

"Nu există un Ioan Paul al II-lea mediatic, un Ioan Paul al II-lea privat... nu, nu au existat descoperiri inedite. Adevărata descoperire a fost aceea de a dovedi că Ioan Paul al II-lea era un om autentic. Procesul a făcut să se înţeleagă motivaţia acestei coerenţe şi unităţi de viaţă: relaţia sa strânsă cu Isus Cristos". (...) "era un adevărat om şi era un om al lui Dumnezeu" (Mons. Slawomir Oder, postulator al cauzei de beatificare a lui Karol Wojtyla).
 

"Am învăţat mai ales să arunc cele mai mari preocupări în inima Mântuitorului, să uşurez povara responsabilităţii mele amintindu-mi în faţa Răstignitului că Biserica este înainte de toate a lui" (card. Jozef Tomko).
 

"Atrăgea atenţia modul în care el se abandona rugăciunii: se observa în el un transport care îi era natural şi care îl absorbea ca şi cum nu avea activităţi urgente care îl chemau la viaţa activă. Atitudinea lui în rugăciune era reculeasă şi, în acelaşi timp, naturală şi dezinvoltă: mărturie a unei comuniuni cu Dumnezeu intens înrădăcinată în sufletul său; expresie a unei rugăciuni convinse, gustate, trăite. El se pregătea pentru diferitele întâlniri, pe care le avea peste zi sau în timpul săptămânii, rugându-se. Înainte de orice decizie importantă Ioan Paul al II-lea se ruga pentru aceasta îndelung. Cu cât mai importantă era decizia, cu atât mai prelungită era rugăciunea" (card. Giovanni Battista Re, prefect emerit al Congregaţiei pentru Episcopi).
 

"Pentru mine papa Ioan Paul al II-lea a fost un sfânt, ca toţi papii din ultimele două sau trei secole" (Fringeli, căpitanul Gărzii Elveţiene).
 

"Ceea ce impresiona cel mai mult era tocmai sfinţenia sa, profunditatea şi spontaneitatea relaţiei lui cu Dumnezeu. Apoi, modul lui de a se ruga... Era capabil să se cufunde imediat în rugăciune şi aceasta era o atitudine constantă a sa, de aceea orice făcea sau spunea era în cheia raportului său cu Dumnezeu" (card. Camillo Ruini, vicar general emerit pentru Dieceza de Roma).
 

"În cazul lui comunicarea nu folosea pentru a învinge, pentru a obţine un consens, ci pentru a convinge persoanele de măreţia creştină". "Cred că învăţătura cea mai importantă este că în definitiv comunicarea consistă în a face să apară adevărul, nu în a crea o aparenţă" (dr. Joaquin Navarro-Valls, purtător de cuvânt al Sălii de Presă a Vaticanului).
 

"Ioan Paul al II-lea i-a învăţat pe oameni, în special pe tineri, despre dragoste, simplitate şi pace... Aceste lecţii ar trebui urmate de toţi liderii din lume, inclusiv din Indonezia" (Stefanus Gusma, reprezentant al Uniunii Studenţilor Catolici din Indonezia)
 

"Eu l-am cunoscut când aveam 28-29 de ani şi a fost mereu deschis şi amabil cu mine; m-a primit şi am vorbit de multe ori. Era dispus să accepte orice întrebare şi nu ezita să răspundă aşa cum voia. A fost un mare umanist, un om în continuă căutare, un revoluţionar, un lider spiritual şi civil, un om de răscruce, protagonist al secolului al XX-lea" (Andrea Riccardi, istoric).

lecturi: 55.