Pr. Raniero Cantalamessa: Predica despre Patima Domnului

Pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap., este predicator al Casei Pontificale

În pătimirea sa - îi scrie sfântul Paul lui Timotei - Isus Cristos "a dat mărturia sa frumoasă" (1Tim 6,13). Ne întrebăm: mărturie despre ce? Nu despre adevărul vieţii sale şi despre cauza sa. Mulţi au murit, şi mor şi astăzi, pentru o cauză greşită, crezând că este dreaptă. Învierea, ea cu adevărat dă mărturie despre adevărul lui Cristos: "Dumnezeu a dat tuturor dovada sigură despre Isus, înviindu-l din morţi", va spune apostolul la Areopagul din Atena (Fap 17,31).

Moartea nu dă mărturie despre adevăr, ci iubirea lui Cristos. Mau mult, moartea constituie dovada supremă a acestei iubiri: "Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi" (In 15,13). S-ar putea obiecta că există o iubire mai mare decât a-şi da viaţa pentru proprii prieteni, şi este a-şi da viaţa pentru proprii duşmani. Însă tocmai asta a făcut Isus: "Cristos a murit pentru cei nelegiuiţi, scrie apostolul în Scrisoarea către Romani. Cu greu moare cineva pentru un om drept. Poate că pentru un om bun ar îndrăzni cineva să moară. Dar Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Rom 5,6-8). "Ne-a iubim când eram duşmani, pentru a ne putea face prieteni" (Sfântul Augustin, Comentariu la Prima Scrisoare a lui Ioan, 9, 9 [PL 35, 2051].

O anumită unilaterală "teologie a crucii" ne poate face să uităm esenţialul. Crucea nu este numai judecata lui Dumnezeu asupra lumii, contestare a înţelepciunii sale şi revelare a păcatului ei. Nu este nu-ul lui Dumnezeu spus lumii, ci da-ul său de iubire: "Nedreptatea, răul ca realitate - scrie Papa în ultima sa carte despre Isus - nu poate fi pur şi simplu ignorat, lăsat în voie. Trebuie să fie lichidat, învins. Numai aceasta este milostivirea adevărată. Şi pe care acum, pentru că oamenii nu sunt în stare, o face însuşi Dumnezeu - aceasta este bunătatea necondiţionată a lui Dumnezeu" (cf. J. Ratzinger - Benedetto XVI, Gesů di Nazaret, II parte, Libreria Editrice Vaticana, 2011, pp. 151).

Dar cum să avem curajul de a vorbi despre iubirea lui Dumnezeu, în timp ce avem în faţa ochilor atâtea nenorociri umane, cum este catastrofa care s-a abătut asupra Japoniei, sau tragediile care au avut loc pe mare în ultimele săptămâni? Să nici nu vorbim despre astea? Însă a rămâne complet în tăcere ar însemna a trăda credinţa şi a ignora sensul misterului pe care îl celebrăm.

Există un adevăr care trebuie proclamat puternic în Vinerea Sfântă. Cel pe care îl contemplăm pe cruce este Dumnezeu "în persoană". Da, este şi omul Isus din Nazaret, dar acesta este o singură persoană cu Fiul Tatălui veşnic. Atât timp cât nu se recunoaşte şi nu se ia în serios dogma de credinţă fundamentală a creştinilor - primul definit dogmatic la Niceea - că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, el însuşi Dumnezeu, de o fiinţă cu Tatăl, durerea umană va rămâne fără răspuns.

Nu se poate spune că "întrebarea lui Iob a rămas fără răspuns", nici că credinţa creştină nu are un răspuns de dat durerii umane, dacă din start se refuză răspunsul pe care ea spune că îl are. Ce-i de făcut pentru a-l asigura pe cineva că o anumită băutură nu conţine otravă? Se bea înainte de el, în faţa lui! Aşa a făcut Dumnezeu cu oamenii. El a băut potirul amar al pătimirii. Aşadar nu poate fi otrăvită durerea umană, nu poate fi numai negativitate, pierdere, absurd, dacă însuşi Dumnezeu a ales să o guste. Pe fundul potirului trebuie să fie o perlă.

Numele perlei îl cunoaştem: înviere! "Eu consider că suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela" (Rom 8,18), de asemenea: "El va şterge orice lacrimă din ochii lor, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut" (Ap 21,4).

Dacă alergarea pentru viaţă s-ar termina aici pe pământ, chiar ar trebui să disperăm la gândul milioanelor sau poate miliardelor de fiinţe umane care pleacă dezavantajaţi, pironiţi de sărăcie şi de subdezvoltarea la punctul de plecare, şi asta în timp ce unii, puţini, îşi dau orice lux şi nu ştiu cum să cheltuiască sumele uriaşe pe care le câştigă.

Dar nu este aşa. Moartea nu numai că aduce diferenţele la zero, ci le răstoarnă. "A murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Abraham - a murit şi bogatul (petrecăreţ) şi a fost îngropat în iad" (cf. Lc 16,22-23). Nu putem aplica în manieră simplistă această schemă la realitatea socială, însă el este aici pentru a ne avertiza că credinţa în înviere nu lasă pe nimeni în trăirea sa liniştită. Ne aminteşte că maxima "a trăi şi a lăsa să trăiască" nu trebuie să se transforme niciodată în maxima " a trăi şi a lăsa să moară".

Răspunsul crucii nu este numai pentru noi creştinii, este pentru toţi, deoarece Fiul lui Dumnezeu a murit pentru toţi. Există în misterul răscumpărării un aspect obiectiv şi un aspect subiectiv; există faptul în sine însuşi şi conştientizarea şi răspunsul de credinţă dat. primul se extinde dincolo de al doilea. "Duhul Sfânt - spune un text din Conciliul al II-lea din Vatican - într-un mod cunoscut de Dumnezeu, oferă fiecărui om posibilitatea de a fi asociat la misterul pascal". (Gaudium et spes, 22).

Unul din modurile de a fi asociaţi la misterul pascal este tocmai suferinţa: "A suferi - scria Ioan Paul al II-lea în ajunul atentatului său şi al internării sale care a urmat după aceea - înseamnă a deveni deosebit de susceptibili, deosebit de sensibili la opera forţelor mântuitoare ale lui Dumnezeu oferite omenirii în Cristos" (Salvifici doloris, 23). Suferinţa, orice suferinţă, dar în special cea a celor nevinovaţi, pune în contact în mod misterios, "cunoscut numai de Dumnezeu", cu crucea lui Cristos.

După Isus, cei care au "dat mărturia lor frumoasă" şi care "au băut potirul" sunt martirii! Relatările morţii lor erau intitulate la început "passio", pătimire, ca aceea a suferinţelor lui Isus pe care tocmai am ascultat-o. Lumea creştină este din nou vizitată de încercarea martiriului care s-a crezut că s-a terminat cu căderea regimurilor totalitare atee. Nu putem trece sub tăcere mărturia lor. Primii creştini îi cinsteau pe martirii lor. Actele martiriului lor erau citite şi circulau printre biserici cu respect imens. Chiar astăzi, Vinerea Sfântă din anul 2011, într-o mare ţară din Asia, creştinii s-au rugat şi au mărşăluit în tăcere spre unele oraşe pentru a implora ameninţarea care plana asupra lor.

Există un lucru care deosebeşte actele autentice ale martirilor de cele legendare, construite la masă după sfârşitul persecuţiilor. În primele, aproape nu există urmă de polemică împotriva persecutorilor; toată atenţia este concentrată asupra eroismului martirilor, nu asupra perversităţii judecătorilor şi a călăilor. Sfântul Ciprian chiar va porunci discipolilor săi să dea douăzeci şi cinci de monede de aur călăului care îi va tăia capul. Sunt discipoli ai celui care a murit spunând: "Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac!". "Sângele lui Isus - ne-a amintit Papa în ultima lui carte - vorbeşte o altă limbă faţă de cel al lui Abel (cf. Evr 12,24): nu cere răzbunare sau pedepsire, ci este reconciliere" (J. Ratzinger - Benedict al XVI-lea, o.c., pag. 211).

Şi lumea se înclină în faţa martorilor moderni ai credinţei. Aşa se explică neaşteptatul succes în Franţa al filmului Oamenii lui Dumnezeu care relatează viaţa celor şapte călugări cistercini măcelăriţi la Tibhirine în martie 1996. Şi cum să nu fim admiraţi de cuvintele scrise în testamentul său de omul politic catolic, Shahbaz Bhatti, ucis pentru credinţa sa, luna trecută? Testamentul său este lăsat şi pentru noi, fraţii lui în credinţă, şi ar fi nerecunoştinţă să-l lăsăm căzut în uitare.

"Mi-au fost propuse - scria el - funcţii înalte în guvern şi mi s-a cerut să abandonez bătălia mea, dar eu am refuzat mereu, chiar şi cu riscul vieţii mele. Nu vreau popularitate, nu vreau poziţii de putere. Vreau numai un loc la picioarele lui Isus. Vreau ca viaţa mea, caracterul meu, acţiunile mele să vorbească pentru mine şi să spună că eu îl urmez pe Isus Cristos. Această dorinţă este aşa de puternică în mine încât m-aş considera privilegiat dacă, în acest efort al meu şi în această bătălie a mea pentru a-i ajuta pe cei nevoiaşi, pe cei săraci, pe creştinii persecutaţi din ţara mea, Isus ar voi să accepte sacrificiul vieţii mele. Vreau să trăiesc pentru Cristos şi pentru El vreau să mor".

Ni se pare că-l reascultăm pe martirul Ignaţiu din Antiohia, atunci când venea la Roma pentru a îndura martiriul. Însă tăcerea victimelor nu justifică indiferenţa vinovată a lumii în faţa destinului lor. "Piere cel drept - se plângea profetul Isaia - şi nimeni nu dă importanţă. Cei pioşi sunt eliminaţi şi nimănui nu-i pasă" (Is 57,1)!

Am văzut, martirii creştini nu sunt singurii care suferă şi mor în jurul nostru. Ce-i putem oferi celui care nu crede, în afară de certitudinea noastră de credinţă că există o răscumpărare pentru durere? Putem să suferim cu acela care suferă, să plângem cu acela care plânge (cf. Rom 12,15). Înainte de a vesti învierea şi viaţa, în faţa plânsului surorilor lui Lazăr, Isus "a lăcrimat" (In 11,35). În acest moment, a suferi şi a plânge, îndeosebi cu poporul japonez, reduce una din cele mai inumane catastrofe naturale din istorie. Putem spune acestor fraţi în umanitate şi că suntem admiraţi de demnitatea lor şi de exemplul de resemnare şi ajutor reciproc pe care l-au dat lumii.

Globalizarea are cel puţin acest efect pozitiv: durerea unui popor devine durerea tuturor, trezeşte solidaritatea tuturor. Ne dă ocazia de a descoperi că suntem o singură familie umană, legată la bine şi la rău. Ne ajută să depăşim barierele de rasă, culoare şi religie. Aşa cum spune versul unui poet al nostru: "Oamenilor, pace! În înclinatul pământ prea mult este misterul" (G. Pascoli, I due fanciulli).

Însă trebuie să luăm şi învăţătura care este în evenimente ca acesta. Cutremure, uragane şi alte nenorociri care lovesc laolaltă vinovaţi şi nevinovaţi nu sunt niciodată o pedeapsă a lui Dumnezeu. A spune contrariul, înseamnă a-l ofensa pe Dumnezeu şi pe oameni. Însă sunt un avertisment: în acest caz, avertismentul de a nu ne înşela că vor fi suficiente ştiinţa şi tehnica pentru a ne mântui. Dacă nu vom şti să ne impunem limite, pot să devină chiar ele, vedem asta, ameninţarea cea mai gravă dintre toate.

A fost un cutremur şi în momentul morţii lui Cristos: "Centurionul şi cei care împreună cu el îl păzeau pe Isus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, au fost cuprinşi de o mare spaimă şi au spus: «Cu adevărat, acesta era Fiul lui Dumnezeu»" (Mt 27,54). Însă a mai fost unul şi "mai mare" în momentul învierii sale: "Şi, iată, a venit un cutremur mare: îngerul Domnului a coborât din cer, a venit şi a rostogolit piatra, apoi s-a aşezat pe ea" (Mt 28,2). Aşa va fi mereu. La orice moarte va avea loc un cutremur de înviere şi de viaţă.

Cineva a spus: "De acum numai un dumnezeu ne poate salva", "Nur noch ein Gott kann uns retten" (Antwort. Martin Heidegger im Gespräch, Pfullingen 1988). Avem o garanţie sigură că va face asta pentru că "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut" (In 3,16). De aceea, să ne pregătim să cântăm cu reînnoită convingere şi recunoştinţă emoţionată cuvintele din liturgie: "Ecce lignum crucis, in quo salus mundi pependit: Iată lemnul crucii, pe care-a atârnat mântuirea lumii. Venite, adoremus: veniţi, să ne închinăm!".

(După L'Osservatore Romano, sâmbătă, 23 aprilie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.