Omilia papei la Veghea Pascală - 2011

Iubiţi fraţi şi surori,

Două mari semne caracterizează celebrarea liturgică din Veghea Pascală. Înainte de toate este focul care devine lumină. Lumina lumânării pascale, care în procesiune prin biserica învăluită în întunericul nopţii devine un val de lumini, ne vorbeşte despre Cristos ca adevărat luceafăr al dimineţii, care nu apune în veci - despre Cel înviat în care lumina a învins întunericul. Al doilea semn este apa. Ea aminteşte, pe de o parte, apele Mării Roşii, afundarea şi moartea, misterul Crucii. Însă apoi se prezintă ca apă care izvorăşte, ca element care dă viaţă în timpul secetei. Devine astfel imagine a Sacramentului Botezului, care ne face părtaşi de moartea şi învierea lui Isus Cristos.

Totuşi, din liturgia Veghii Pascale nu fac parte numai marile semne ale creaţiei, lumina şi apa. Caracteristica total esenţială a Veghii este faptul că ea ne conduce la o amplă întâlnire cu cuvântul Sfintei Scripturi. Înainte de reforma liturgică erau douăsprezece lecturi veterotestamentare şi două neotestamentare. Cele din Noul Testament au rămas. Numărul lecturilor din Vechiul Testament a fost fixat la şapte, dar, în funcţie de situaţiile locale, poate să fie redus şi la trei lecturi. Biserica vrea să ne conducă, printr-o mare vedere panoramică, de-a lungul căii istoriei mântuirii, de la creaţie prin alegerea şi eliberarea Israelului până la mărturiile profetice, cu care toată această istorie se îndreaptă tot mai clar spre Isus Cristos. În tradiţia liturgică toate aceste lecturi erau numite profeţii. Şi atunci când nu sunt direct prevestiri de evenimente viitoare, ele au un caracter profetic, ne arată fundamentul intim şi orientarea istoriei. Ele fac în aşa fel încât creaţia şi istoria să devină transparente la esenţial. Astfel ne iau de mână şi ne conduc spre Cristos, ne arată Lumina adevărată.

Drumul pe căile Sfintei Scripturi începe, în Veghea Pascală, cu relatarea creaţiei. Cu aceasta liturgia vrea să ne spună că şi relatarea creaţiei este o profeţie. Nu este o informaţie despre desfăşurarea exterioară a devenirii cosmosului şi a omului. Părinţi Bisericii era foarte conştienţi de acest lucru. Nu au înţeles această relatare ca povestire despre desfăşurarea originilor lucrurilor, ci o trimitere la esenţial, la adevăratul principiu şi la scopul fiinţei noastre. Acum, ne putem întreba: dar este într-adevăr importantă în Veghea Pascală să se vorbească şi despre creaţie? Nu s-ar putea începe cu evenimentele în care Dumnezeu îl cheamă pe om, îşi formează un popor şi creează istoria sa cu oamenii de pe pământ? Răspunsul trebuie să fie: nu. A omite creaţia ar însemna a înţelege greşit însăşi istoria lui Dumnezeu cu oamenii, a o diminua, a nu mai vedea adevărata sa ordine de măreţie. Raza istoriei pe care Dumnezeu a întemeiat-o ajunge până la origini, până la creaţie. Mărturisirea noastră de credinţă începe cu cuvintele: "Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul cerului şi al pământului". Dacă omitem acest prim articol din Crez, întreaga istorie a mântuirii devine prea restrânsă şi prea mică. Biserica nu este o asociaţie oarecare care se ocupă de necesităţile religioase ale oamenilor, ci care are, întocmai, scopul limitat al acestei asociaţii. Nu, ea îl duce pe om în contact cu Dumnezeu, deci cu principiul oricărui lucru. Pentru aceasta Dumnezeu ne interesează drept Creator, şi pentru aceasta avem responsabilitatea faţă de creaţie. Responsabilitatea noastră se extinde până la creaţie, pentru că ea provine de la Creator. Numai pentru că Dumnezeu a creat toate, poate să ne dea viaţă şi să conducă viaţa noastră. Viaţa în credinţa Bisericii nu cuprinde numai un domeniu de senzaţii şi de sentimente şi probabil de obligaţii morale. Ea îl cuprinde o om în întregimea sa, de la începuturile sale şi în perspectiva veşniciei. Numai pentru că creaţia îi aparţine lui Dumnezeu, noi putem să ne încredem în El până la capăt. Şi numai pentru că El este Creator, poate să ne dea viaţa pentru veşnicie. Bucuria pentru creaţie, recunoştinţa pentru creaţiei şi responsabilitatea faţă de ea merg una împreună cu cealaltă.

Mesajul central al relatării creaţiei se lasă determinat şi mai precis. Sfântul Ioan, în primele cuvinte din Evanghelia sa, a rezumat semnificaţia esenţială a acestei relatări într-un unică frază: "La început era Cuvântul". De fapt, relatarea creaţiei pe care am ascultat-o mai înainte este caracterizată de fraza care apare cu regularitate: "Dumnezeu a spus...". Lumea este un produs al Cuvântului, al Logosului, cum se exprimă Ioan cu un termen central din limba greacă. "Logos" înseamnă "raţiune", "sens", "cuvânt". Nu este numai raţiune, ci Raţiune creatoare care vorbeşte şi care se comunică pe ea însăşi. Este Raţiune care este sens şi care creează ea însăşi sens. Aşadar, relatarea creaţiei ne spune că lumea este un produs al Raţiunii creatoare. Şi cu aceasta ea ne spune că la originea tuturor lucrurilor nu era ceea ce este fără raţiune, fără libertate, ci principiul tuturor lucrurilor este Raţiunea creatoare, este iubirea, este libertatea. Aici ne aflăm în faţa alternativei ultime care este în joc în disputa dintre credinţă şi necredinţă: iraţionalitatea, absenţa libertăţii şi întâmplarea sunt principiul a toate, sau raţiunea, libertatea, iubirea sunt principiul fiinţei? Primatul revine iraţionalităţii sau raţiunii? Aceasta este întrebarea despre care este vorba în ultimă analiză. Ca oameni care credem răspundem cu relatarea creaţiei şi cu sfântul Ioan: la origine se află raţiunea. La origine se află libertatea. Pentru aceasta este un lucru bun a fi o persoană umană. Nu este aşa că în universul în expansiune, la sfârşit, într-un mic colţ oarecare din cosmos s-a format din întâmplare şi o oarecare specie de fiinţă vie, capabilă să raţioneze şi să încerce să găsească în creaţie o raţiune sau să o ducă în ea. Dacă omul ar fi numai un astfel de produs întâmplător al evoluţiei într-un loc oarecare la marginea universului, atunci viaţa lui ar fi lipsită de sens sau chiar o deranjare a naturii. În schimb nu: Raţiunea este la început, Raţiunea creatoare, divină. Şi de vreme ce este Raţiune, ea a creat şi libertatea; şi de vreme ce se poate folosi în mod necuvenit libertatea, există şi ceea ce este potrivnic creaţiei. Pentru aceasta se extinde, ca să spunem aşa, o deasă linie întunecată prin structura universului şi prin natura omului. Dar în pofida acestei contradicţii, creaţia ca atare rămâne bună, viaţa rămâne bună, pentru că la origine se află Raţiunea bună, iubirea creatoare a lui Dumnezeu. Pentru aceasta lumea poate fi salvată. Pentru aceasta putem şi trebuie să fim de partea raţiunii, a libertăţii şi a iubirii - de partea lui Dumnezeu care ne iubeşte aşa de mult încât El a suferit pentru noi, pentru ca din moartea sa să poată izvorî o viaţă nouă, definitivă, vindecată.

Relatarea veterotestamentară a creaţiei, pe care am ascultat-o, indică în mod clar această ordine a realităţilor. Dar ne provoacă să facem încă un pas mai înainte. A structurat procesului creaţiei în cadrul unei săptămâni care merge spre Sâmbătă, având în ea împlinirea sa. Pentru Israel, Sâmbăta era ziua în care toţi puteau să participe la odihna lui Dumnezeu, în care omul şi animalul, stăpânul şi sclavul, cei mari şi cei mici erau uniţi în libertatea lui Dumnezeu. Astfel Sâmbăta era expresie a alianţei dintre Dumnezeu şi om şi creaţie. În felul acesta, comuniunea dintre Dumnezeu şi om nu apare ca un adaos, instaurat ulterior într-o lume a cărei creare era deja terminată. Alianţa, comuniunea dintre Dumnezeu şi om, este predispusă în profunzimea creaţiei. Da, alianţa este raţiunea intrinsecă a creaţiei aşa cum creaţia este fundamentul exterior al alianţei. Dumnezeu a făcut lumea, pentru ca să fie un loc în care El să poată comunica iubirea sa şi din care răspunsul de iubire să se întoarcă la El. În faţa lui Dumnezeu, inima omului care îi răspunde este mai mare şi mai importantă decât întregul imens cosmos material care, desigur, ne lasă să întrevedem ceva din măreţia lui Dumnezeu.

La Paşte şi de la experienţa pascală a creştinilor, însă, trebuie acum să facem încă un pas. Sâmbăta este ziua a şaptea a săptămânii. După şase zile, în care omul participă, într-un anumit sens, la lucrarea creaţiei lui Dumnezeu, Sâmbăta este ziua odihnei. Însă în Biserica de la început s-a întâmplat ceva nemaiauzit: în locul Sâmbetei, al zilei a şaptea, intră prima zi. Ca zi a adunării liturgice, ea este ziua întâlnirii cu Dumnezeu prin Isus Cristos, care în prima zi, Duminica, i-a întâlnit pe ai săi ca Înviat după ce ei au găsit gol mormântul. Structura săptămânii este acum răsturnată. Ea nu mai este îndreptată spre ziua a şaptea, pentru a participa în ea la odihna lui Dumnezeu. Ea începe cu prima zi ca zi a întâlnirii cu Cel Înviat. Această întâlnire are loc mereu din nou la celebrarea Euharistiei, în care Domnul intră din nou în mijlocul ucenicilor săi şi se dăruieşte lor, se lasă, ca să spunem aşa, atins de ei, stă la masă cu ei. Această schimbare este un fapt extraordinar, dacă se consideră că Sâmbăta, ziua a şaptea ca zi a întâlnirii cu Dumnezeu, este profund înrădăcinată în Vechiul Testament. Dacă ţinem cont de cât de mult cursul de la muncă spre ziua de odihnă corespunde şi unei logici naturale, dramatismul acestei cotituri devine şi mai evident. Acest proces revoluţionar, care a avut loc imediat după începutul dezvoltării Bisericii, este explicabil numai prin faptul că în această zi s-a întâmplat ceva nemaiauzit. În prima zi a săptămânii era ziua a treia după moartea lui Isus. Era ziua în care El se arăta ucenicilor săi drept Cel Înviat. De fapt, această întâlnire avea în sine ceva tulburător. Lumea se schimbase. Cel care murise trăia o viaţă nouă, care nu mai era ameninţată de nici o moarte. Se inaugurase o nouă formă de viaţă, o nouă dimensiune a creaţiei. În prima zi, conform relatării din Geneză, este ziua în care începe creaţia. Acum ea a devenit într-un mod nou ziua creaţiei, a devenit ziua noii creaţii. Noi celebrăm prima zi. Cu asta îl celebrăm pe Dumnezeu, pe Creatorul, şi creaţia sa. Da, cred în Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului. Şi îl celebrăm pe Dumnezeul care s-a făcut om, a pătimit, a murit şi a fost îngropat şi a înviat. Celebrăm victoria definitivă a Creatorului şi a creaţiei sale. Celebrăm această zi ca origine şi, în acelaşi timp, ca ţintă a vieţii noastre. O celebrăm pentru că acum, graţie Celui Înviat, este valabil în mod definitiv că raţiunea este mai puternică decât iraţionalitatea, adevărul mai puternic decât minciuna, iubirea mai puternică decât moartea. Celebrăm prima zi, pentru că ştim că linia întunecată care străbate creaţia nu rămâne pentru totdeauna. O celebrăm, pentru că ştim că acum este valabil în mod definitiv ceea ce este spus la sfârşitul relatării creaţiei: "Dumnezeu a văzut toate câte le-a făcut, şi iată, era foarte bune" (Gen 1,31). Amin.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.