Sfinte Părinte, vreau să vă spun mulţumesc pentru această prezenţă a dvs care ne umple de bucurie şi ne ajută să ne amintim că astăzi este ziua în care Isus demonstrează în modul cel mai radical iubirea sa, adică murind pe cruce drept nevinovat. Tocmai despre această temă a durerii nevinovate este prima întrebare care vine de la o fetiţă japoneză de şapte ani, care vă spune: "Mă numesc Elena, sunt japoneză şi am şapte ani. Mi-e atâta frică deoarece casa în care eram în siguranţă s-a zguduit, mult de tot, şi mulţi de aceeaşi vârstă cu mine au murit. Nu pot să merg să mă joc în parc. Întreb: de ce trebuie să-mi fie aşa de frică? De ce copiii trebuie să aibă atâta tristeţe? Îl întreb pe papa, care vorbeşte cu Dumnezeu, să-mi explice".

Dragă Elena, te salut din inimă. Şi mie îmi vin aceleaşi întrebări: de ce este aşa? De ce voi trebuie să suferiţi atât de mult, în timp ce alţii trăiesc în comoditate? Şi nu avem răspunsuri, dar ştim că Isus a suferit asemenea vouă, nevinovat, că Dumnezeul cel adevărat se arată în Isus, este de partea voastră. Acest lucru mi se pare foarte important, chiar dacă nu avem răspunsuri, dacă rămâne tristeţea: Dumnezeu este de partea voastră, şi fiţi siguri că acest lucru vă va ajuta. Şi într-o zi vom putea să înţelegem şi pentru ce era aşa. În acest moment mi se pare important să ştiţi: "Dumnezeu mă iubeşte", chiar dacă pare că nu mă cunoaşte. Nu, mă iubeşte, este de partea mea, şi trebuie să fiţi siguri că în lume, în univers, mulţi sunt cu voi, se gândesc la voi, fac aşa cum pot ceva pentru voi, pentru a vă ajuta. Şi să fiţi conştienţi că, într-o zi, eu voi înţelege că această suferinţă nu era goală, nu era zadarnică, ci în spatele ei este un proiect bun, un proiect de iubire. Nu este o întâmplare. Fii sigură, noi suntem cu tine, cu toţi copiii japonezi care suferă, vrem să vă ajutăm cu rugăciunea, cu faptele noastre şi fiţi siguri că Dumnezeu vă ajută. Şi în acest sens ne rugăm împreună ca să vină pentru voi cât mai repede lumină.

A doua întrebare ne prezintă un calvar, pentru că avem o mamă sub cruce. Este italiană, se numeşte Maria Teresa această mamă, şi vă spune: "Sanctitate, sufletul acestui fiu al meu Francesco, în stare vegetativă din ziua de Paşte 2009, a părăsit trupul lui, dat fiind faptul că el nu mai este conştient sau încă mai este aproape de el?".

Cu siguranţă sufletul este încă prezent în trup. Probabil, situaţia este ca aceea a unei chitare ale cărei corzi sunt rupte, aşa încă nu se poate cânta cu ea. Tot aşa şi instrumentul trupului este fragil, este vulnerabil, şi sufletul nu poate cânta, ca să spunem aşa, dar rămâne prezent. Eu sunt sigur că şi acest suflet ascuns simte în profunzime iubirea voastră, chiar dacă nu înţelege detaliile, cuvintele etc. însă prezenţa unei iubiri o simte. Şi de aceea această prezenţă a voastră, dragi părinţi, dragă mamă, alături de el, ore şi ore în fiecare zi, este un adevărat act de iubire de mare valoare, pentru că această prezenţă intră în profunzimile acestui suflet ascuns şi fapta voastră este, aşadar, şi o mărturie de credinţă în Dumnezeu, de credinţă în om, să spunem de angajare pentru viaţă, de respect faţă de viaţa umană, chiar şi în situaţiile cele mai triste. Aşadar, vă încurajez să continuaţi, să ştiţi că faceţi o mare slujire omenirii cu acest semn de încredere, cu acest semn de respect al vieţii, cu această iubire faţă de un trup sfâşiat, un suflet suferind.

A treia întrebare ne duce în Irak, printre tinerii din Bagdad, creştini persecutaţi care vă trimit această întrebare: "Sănătate din Irak Sfântului Părinte - spune ei - noi, creştinii din Bagdad, am fost persecutaţi asemenea lui Isus. Sfinte Părinte, după părerea dvs, în ce mod putem ajuta comunitatea noastră creştină să reconsidere dorinţa de emigra în alte ţări, convingând-o că plecarea nu este unica soluţie?"

Înainte de toate aş vrea să-i salut din inimă pe toţi creştinii din Irak, fraţii noştri, şi trebuie să spun că mă rog în fiecare zi pentru creştinii din Irak. Sunt fraţii noştri suferinzi, ca şi în alte ţinuturi din lume, deci sunt deosebit de apropiaţi de inima noastră şi noi trebuie să facem posibilul, atât cât putem, să poată rămâne, să poată rezista tentaţiei de a emigra, pentru că este foarte comprehensibil în condiţiile în care trăiesc. Eu aş spune că este important ca noi să fim aproape de voi, iubiţi fraţi din Irak, că noi vrem să vă ajutăm, chiar şi atunci când veniţi, să vă primim realmente ca fraţi. Şi, desigur, instituţiile, toţi cei care au realmente o posibilitate să facă ceva pentru voi în Irak, trebuie s-o facă. Sfântul Scaun este în contact permanent cu diferitele comunităţi, nu numai cu comunităţile catolice, cu celelalte comunităţi creştine, ci şi cu fraţii musulmani, fie şiiţi, fie sunniţi. Şi vrem să facem o lucrare de reconciliere, de înţelegere, chiar şi cu guvernul, să-l ajutăm în acest drum dificil de a recompune o societate sfâşiată. Pentru că asta este problema, că societatea este profund dezbinată, sfâşiată, că nu mai există această conştiinţă: "Noi suntem în diversitatea unui popor cu o istorie comună, unde fiecare îşi are locul său". Şi trebuie să reconstruiască această conştiinţă că, în diversitate, au o istorie în comun, o determinare comună. Şi noi vrem, în dialog, tocmai cu diferitele grupuri, să ajutăm procesul de reconstrucţie şi să vă încurajăm pe voi, iubiţi fraţi creştini din Irak, să aveţi încredere, să aveţi răbdare, să aveţi încredere în Dumnezeu, să colaboraţi în acest proces dificil. Fiţi siguri de rugăciunea noastră.

Următoarea întrebare vă este adresată de o femeie musulmană din Coasta de Fildeş, o ţară care de mulţi ani este în război. Această doamnă, se numeşte Bintů, Vă trimite un salut în arabă care sună aşa: "Dumnezeu să fie în mijlocul tuturor cuvintelor pe care ni le vom spune şi Dumnezeu să fie cu tine". Este o expresie pe care ei o folosesc atunci când încep un discurs. Şi apoi continuă în franceză: "Dragă Sfinte Părinte, aici în Coasta de Fildeş am trăit mereu în armonie între creştini şi musulmani. Adesea familiile sunt formate din membri ai ambelor religii; există şi o diversitate de etnii, dar nu am avut niciodată probleme. Acum totul s-a schimbat: criza pe care o trăim, cauzată de politică, seamănă diviziuni. Câţi nevinovaţi şi-au pierdut viaţa! Câţi fugari, câte mame şi câţi copii traumatizaţi! Mesagerii au îndemnat la pace, profeţii au îndemnat la pace. Isus este un om al păcii. Dvs, ca ambasador al lui Isus, ce aţi sfătui pentru ţara noastră?".

Aş vrea să răspund la salut: Dumnezeu să fie şi cu tine, să te ajute mereu. Trebuie să spun că am primit scrisori sfâşietoare din Coasta de Fildeş, unde văd toată tristeţea, profunzimea suferinţei, şi rămân trist că putem să facem aşa de puţin. Putem face un lucru, mereu: să fim în rugăciune cu voi, şi pe cât posibil vom face fapte de caritate şi mai ales vrem să ajutăm, după posibilităţile noastre, contactele politice, umane. I-am dat mandat cardinalului Tukson, care este preşedintele Consiliului pentru Dreptate şi Pace să meargă în Coasta de Fildeş şi să încerce să medieze, să discute cu diferitele grupuri, cu diferitele persoane pentru a încuraja un nou început. Şi mai ales vrem să facem auzit glasul lui Isus, pe care şi dvs îl credeţi profet. El era mereu omul păcii. Se putea aştepta că, atunci când Dumnezeu vine pe pământ, va fi un om cu mare putere, va distruge puterile potrivnice, că va fi un om cu o violenţă puternică drept instrument de pace. Nimic din toate acestea: a venit slab, a venit numai cu forţa iubirii, complet fără violenţă ajungând să meargă pe cruce. Şi acest lucru ne arată adevărata faţă a lui Dumnezeu, că violenţa nu vine niciodată de la Dumnezeu, niciodată nu ajută să se dea lucrurile bune, ci este un mijloc distructiv şi nu este drumul pentru a ieşi din dificultăţi. Deci este un glas puternic împotriva oricărui tip de violenţă. Şi invit cu tărie toate părţile să renunţe la violenţă, să caute căile păcii. Nu puteţi sluji recompunerea poporului vostru cu mijloace de violenţă, chiar dacă voi credeţi că aveţi dreptate. Singura cale este renunţarea la violenţă, reînceperea cu dialogul, cu tentative de a găsi împreună pacea, cu atenţia nouă unul faţă de celălalt, cu noua disponibilitate de deschidere a unuia faţă de celălalt. Şi acesta, dragă doamnă, este adevăratul mesaj al lui Isus: căutaţi pacea cu mijloacele păcii şi părăsiţi violenţa. Noi ne rugăm pentru voi, ca toţi componenţii societăţii voastre să audă acest glas al lui Isus şi ca astfel să revină pacea şi comuniunea.

Sfinte Părinte, următoarea întrebare este despre tema morţii şi Învierii lui Isus, şi vine din Italia. V-o citesc: "Sanctitate, ce face Isus în spaţiul de timp dintre moarte şi înviere? Şi dat fiind faptul că în recitarea Crezului se spune că Isus, după moarte, a coborât în iad, putem crede că va fi un lucru care ni se va întâmpla şi nouă, după moarte, înainte de a urca la cer?".

Înainte de toate, această coborâre a sufletului lui Isus nu trebuie imaginată ca o călătorie geografică, locală, de la un continent la altul. Este o călătorie a sufletului. Trebuie să ţinem cont că sufletul lui Isus îl atinge mereu pe Tatăl, este mereu în contact cu Tatăl, dar în acelaşi timp acest suflet uman se extinde până la marginile fiinţei umane. În acest sens merge în adâncime, merge la cei pierduţi, merge la toţi cei care nu au ajuns la ţinta vieţii lor, şi astfel transcende continentele trecutului. Acest cuvânt despre coborârea Domnului în iad vrea să spună mai ales că şi trecutul este atins de Isus, că eficacitatea Răscumpărării nu începe în anul zero sau treizeci, ci merge şi la trecut, îmbrăţişează trecutul, pe toţi oamenii din toate timpurile. Părinţii spun, cu o imagine foarte frumoasă, că Isus îi ia de mână pe Adam şi pe Eva, adică omenirea, şi o conduce înainte, o conduce în sus. Şi astfel creează accesul la Dumnezeu, pentru că omul, în sine, nu poate ajunge până la înălţimea lui Dumnezeu. El însuşi, fiind om, luându-l pe om în mână, deschide accesul, deschide ce anume? Realitatea pe care noi o numim cer. Deci această coborâre în locuinţa morţilor, adică în profunzimea fiinţei umane, în profunzimile trecutului omenirii, este o parte esenţială a misiunii lui Isus, a misiunii sale de Răscumpărător şi nu se aplică şi pentru noi. Viaţa noastră este diferită, noi suntem deja răscumpăraţi de Domnul şi noi ajungem în faţa chipului judecătorului, după moartea noastră, sub privirea lui Isus, şi această privire pe de o parte va fi purificatoare: cred că noi toţi, în măsură mai mare sau mai mică, vom avea nevoie de purificare. Privirea lui Isus ne purifică şi apoi ne face capabili să trăim cu Dumnezeu, să trăim cu sfinţii, să trăim mai ales în comuniune cu cei dragi ai noştri care ne-au precedat.

Şi întrebarea următoare este despre tema Învierii şi vine din Italia: "Sanctitate, atunci când femeile ajung la mormânt, în duminica după moartea lui Isus, nu-l recunosc pe Învăţător, îl confundă cu altcineva. Li se întâmplă şi apostolilor: Isus trebuie să arate rănile, să frângă pâinea pentru a fi recunoscut întocmai din gesturi. Este un trup adevărat, de carne, dar şi un trup glorios. Faptul că trupul său înviat nu are aceleaşi aparenţe cu trupul dinainte, ce înseamnă? Ce înseamnă mai exact trup glorios? Şi învierea va fi şi pentru noi aşa?".

Desigur, nu putem defini trupul glorios pentru că este dincolo de experienţele noastre. Putem doar înregistra semnele pe care Isus ni le-a dat pentru a înţelege măcar un pic în ce direcţie trebuie să căutăm această realitate. Primul semn: mormântul este gol. Adică, Isus nu a lăsat trupul său putrezirii, ne-a arătat că şi materia este destinată veşniciei, că realmente a înviat, că nu rămâne un lucru pierdut. Isus a luat şi materia cu el, şi astfel materia are şi promisiunea veşniciei. Însă după aceea a asumat această materie într-o nouă condiţie de viaţă, acesta este al doilea punct: Isus nu mai moare, adică nu se află peste legile biologiei, fizicii, pentru că unul care este supus acestora moare. Deci există o condiţie nouă, diferită, pe care noi nu o cunoaştem, dar care se arată în faptul lui Isus, şi este marea promisiune pentru noi toţi că există o lume nouă, o viaţă nouă, spre care noi ne îndreptăm. Şi, fiind în aceste condiţii, Isus are posibilitatea de a se lăsa atins, de a da mâna cu ai săi, de a mânca împreună cu ei, dar totuşi se află deasupra condiţiilor vieţii biologice, aşa cum o trăim noi. Şi ştim că, pe de o parte, este un om adevărat, nu o fantomă, care trăieşte o viaţă adevărată, dar o viaţă nouă care nu mai este supusă morţii şi care este marea noastră promisiune. Este important să înţelegem asta, cel puţin atât cât se poate, pentru Euharistie: în Euharistie, Domnul ne dăruieşte trupul său glorios, nu ne dăruieşte carne de mâncat în sensul biologiei, ci se dă pe sine însuşi, această noutate care este el, intră în existenţa noastră de oameni, în persoana noastră, în persoana mea, ca persoană, şi ne atinge interior cu fiinţa lui, aşa încât putem să ne lăsăm pătrunşi de prezenţa lui, transformaţi de prezenţa lui. Este un punct important, pentru că astfel suntem deja în contact cu această viaţă nouă, cu acest nou tip de viaţă, de vreme ce el a intrat în mine, iar eu am ieşit din mine şi mă extind spre o nouă dimensiune de viaţă. Eu cred că acest aspect al promisiunii, al realităţii că el mi se dă mie şi mă trage afară din mine, în sus, este cel mai important punct: nu e vorba de a înregistra lucruri pe care nu le putem înţelege, ci de a fi în drum spre noutatea care începe, mereu, din nou, în Euharistie.

Sfinte Părinte, ultima întrebare este despre Maria. Sub cruce, asistăm la un dialog emoţionant între Isus, mama sa şi Ioan, în care Isus îi spune Mariei: "Iată fiul tău", iar lui Ioan: "Iată mama ta". În ultima carte a dvs, "Isus din Nazaret", definiţi acest dialog ca "o ultimă dispoziţie a lui Isus". Cum trebuie să înţelegem aceste cuvinte? Ce semnificaţie aveau în acel moment şi ce semnificaţie au astăzi? Şi în privinţa încredinţării, aveţi în inimă să reînnoiţi o consacrare sfintei Fecioare la începutul acestui nou mileniu?

Aceste cuvinte ale lui Isus sunt mai ales un act foarte uman. Îl vedem pe Isus ca adevărat om care face un act de om, un act de iubire faţă de mama şi o încredinţează pe mamă tânărului Ioan pentru ca să fie în siguranţă. O femeie singură, în Orient, în acel timp, era într-o situaţie imposibilă. O încredinţează pe mamă acestui tânăr şi pe tânăr îl dă mamei, deci Isus realmente acţionează ca om cu un sentiment profund uman. Acest lucru mi se pare foarte frumos, foarte important, pe care înainte de orice teologie îl vedem în această umanitate adevărată, adevăratul umanism al lui Isus. Dar, desigur, acest lucru realizează diferite dimensiuni, nu se referă numai la acest moment, ci se referă la toată istoria. În Ioan, Isus ne încredinţează pe noi toţi, toată Biserică, pe toţi discipolii viitori, mamei şi pe mama ne-o încredinţează nouă. Şi acest lucru s-a realizat în decursul istoriei: tot mai mult omenirea şi creştinii au înţeles că mama lui Isus este mama lor. Şi tot mai mult s-au încredinţat Mamei: ne gândim la marile sanctuare, ne gândim la această devoţiune faţă de Maria în care tot mai mulţi oameni simt: "Aceasta este Mama". Şi chiar unii cărora le este greu să meargă la Isus în măreţia lui de Fiu al lui Dumnezeu se încredinţează fără dificultate Mamei. Unii spun: "Dar acest lucru nu are fundament biblic!". Aici aş răspunde cu sfântul Grigore cel Mare: "Prin citire - spune el - cresc cuvintele Scripturii". Adică, se dezvoltă în realitate, cresc, şi tot mai mult în istorie se dezvoltă acest cuvânt. Vedem că toţi putem să fim recunoscători pentru că Mama există realmente, nouă tuturor ne este dată o mamă. Şi putem să mergem cu mare încredere la această mamă, care şi pentru fiecare dintre creştini este mama lui. Pe de altă parte este valabil şi că mama exprimă şi Biserica. Nu putem fi creştini singuri, cu un creştinism construit după ideea mea. Mama este imagine a Bisericii, a maicii Biserici, şi încredinţându-ne Mariei trebuie să ne încredinţăm şi Bisericii, să trăim Biserica, să fim Biserica împreună cu Maria. Şi astfel ajung la actul de consacrare: Papii - fie Pius al XII-lea, fie Paul al VI-lea, fie Ioan Paul al II-lea - au făcut un mare act de consacrare sfintei Fecioare Maria şi mi se pare, ca gest în faţa omenirii, în faţa Mariei însăşi, era un gest foarte important. Eu cred că acum este important să interiorizăm acest act, să ne lăsăm pătrunşi, să-l realizăm în noi înşine. În acest sens, am mers în câteva mari sanctuare mariane din lume: Lourdes, Fatima, Czestochowa, Altötting..., ca să devină realmente actul nostru. Cred că actul mare, public, a fost făcut. Probabil că într-o zi va fi necesar să se repete, însă deocamdată mi se pare mai important să-l trăim, să-l realizăm, să intrăm în această încredinţare, ca să fie realmente a noastră. De exemplu, la Fatima am văzut cum miile de persoane prezente au intrat realmente în această încredinţare, s-au încredinţat, au concretizat în ele însele, prin ele însele, această încredinţare. Astfel ea devine realitate în Biserica vie şi astfel creşte şi Biserica. Încredinţarea comună Mariei, ne face Biserică, ne face, împreună cu Maria, realmente această mireasă a lui Cristos. Deci deocamdată nu aş avea intenţia unei noi încredinţări publice, dar cu atât mai mult aş vrea să invit să se intre în această încredinţare făcută deja, ca să fie realitate trăită de noi în fiecare zi şi astfel să crească o Biserică realmente mariană, care este mamă şi mireasă şi fiică a lui Isus.

[© Copyright 2011 - Libreria Editrice Vaticana]

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.