Ucraina - note de călătorie (I)

Împreună cu un prieten din Iaşi ne-am propus să cunoaştem câteva realităţi româneşti din Ucraina. Pornim spre Siret în ziua de 9 februarie 2011 şi apoi trecem graniţa. La frontieră lucrurile merg repede. Nu mai cere nimeni "tradiţia", adică "dreptul" pentru a trece mai repede; vameşii şi poliţiştii sunt amabili şi ne mulţumesc.

Undeva, la intrarea în Cernăuţi, ne aşteaptă Andrei, un român din zonă, la fel ca şi soţia sa, care se trage dintr-un sat din apropiere. Au doi copii simpatici: 6 şi 2 ani. Îi cunoaştem familia, servim prânzul şi stăm de vorbă. Sunt interesaţi cum este la catolici şi ne povestesc despre credinţa şi obiceiurile românilor din zonă.

Spre ora 16.00 mergem la o altă familie de români din apropiere, unde vom înnopta. Gazde amabile, Ion împreună cu soţia ne vor fi şi ghid. Ne conduc mai întâi într-un sat de români, aproape de graniţă: Bahrineşti. Aici, după cum povesteşte familia cu care am făcut cunoştinţă (Ioan, născut în acel sat, şi soţia care se trage din Oradea), majoritatea sunt ortodocşi. Restul sunt baptişti (aproape 40), penticostali (30) împărţiţi în două grupe şi martori ai lui Iehova. Satul are 1.000 de votanţi (aproape 1.500 de locuitori). În anul 1989, numărul locuitorilor care s-au declarat români plus moldoveni era de 1.352 (97,55% din populaţia localităţii). Case îngrijite. Oamenii au animale şi păsări prin curte. Există o biserică ortodoxă "Sfânta Treime", sfinţită a doua oară la 30 mai 1999. Preotul ortodox este tânăr. Familia cu care am făcut cunoştinţă are începută construcţia unei anexe din sticle goale cu ciment.

Pe drumul de întoarcere spre Cernăuţi interlocutorii ne povestesc despre românii care au fost împuşcaţi pentru că au dorit să treacă graniţa spre România. La venirea comuniştilor li s-a spus că toţi cei care doresc pot să treacă graniţa la fraţii lor. În timp ce mergeau pe câmp, fiind consideraţi trădători, soldaţii ruşi au tras în ei. Peste o sută (femei, copii, bărbaţi) au murit. Puţini au scăpat fugind înapoi. În memoria celor împuşcaţi a fost ridicat un monument modest. De altfel, din comuna Bahrineşti, în noaptea de 21 ianuarie 1941 au fost ridicate cu forţa de armata sovietică 150 de persoane şi duse cu săniile către Adâncata, fără a se mai şti vreodată de soarta lor. În anul 1940, 36 de familii de români au fost deportate în Siberia.

În apropiere de Bahrineşti există un sat, Lipoveni, cu o biserică ortodoxă mare. Este a treia biserică mare din zonă. Este păzită: cândva a fost furată de aici o Biblie veche.

Seara vedem oraşul Cernăuţi. Centrul vechi este luminat, iar celelalte părţi sunt în întuneric. Străzile sunt largi, cu macadam.

Ne întoarcem la gazdă. Stăm de vorbă despre credinţă şi despre români. Şi pentru că nu terminăm seara, continuăm discuţia şi a doua zi dimineaţa.

Conform recensământului din anul 2001, în Ucraina, 258.619 dintre persoane s-au declarat "moldoveni", iar 155.130 s-au declarat români.

"Sunt trei zone în care există sate româneşti", ne explică gazda. Regiunea Cernăuţi cu 78 de sate româneşti. Aici, în anul 2001, s-au declarat 114.555 români (12,2 %), iar 67.225 s-au declarat moldoveni. În regiunea Transcarpatia sunt 14 sate româneşti, cu 32.152 de români, cei mai mulţi fiind între Tisa şi Carpaţii ucraineni. În regiunea Odesa s-au declarat 123.700 de moldoveni şi 724 de români, în peste 40 de sate.

Ion ne arată fotografii din regiunea Transcarpatia. Case mici, nezugrăvite, familii îngrămădite într-o cameră, drumuri pline de noroaie, sărăcie... "În sat nu există biserică, ne povesteşte gazda. Oamenii au o troiţă la care uneori vin să se roage".

Dinu, prietenul din Iaşi care m-a însoţit, îmi povesteşte despre un sat de români din zona Odesa în care a fost anul trecut împreună cu gazda. Pocrovka este numele satului. Se află la 50-60 de km de Chilia, spre Odesa. Cândva a fost aici o biserică ortodoxă. Cei de la partid au venit într-o zi, i-au adunat pe oameni şi le-au spus: "Noi trebuie să construim comunismul şi voi sunteţi de acord. Ca atare nu mai avem nevoie de biserică. Ea trebuie dărâmată". Au pus şufe şi cu câteva tractoare au tras la temelie până ce au ras lăcaşul, care a devenit o grămadă de cărămizi şi moloz. Unii oamenii au mai luat ce au putut din vechea biserică. Grămada de pietre se poate vedea şi astăzi, inclusiv locul unde a fost poarta.

În zonă sunt vreo 40 de sate de români. Au o biserică la 4-5 sate. Preotul ajunge foarte rar în unele sate. Sunt săraci. Apa din fântâni nu este bună de băut, este sărată. Ca atare, fiecare familie are câte un bazin de apă săpat în pământ de 3-4 m3, dat cu puţin var. Aici se adună apa de la ploaie de pe ulucele casei. O folosesc pentru casă şi pentru animale. Când nu plouă, îşi ridică privirea spre cer şi aşteaptă. Ar putea să aducă apă cu cisternele de la Dunăre, dar o cisternă costa două, trei sute de dolari şi ei nu au.

Urnele comunismului sunt vizibile. Prietenul mi-a povestit cum, în afară de biserica dărâmată, a întâlnit un om în vârstă care i-a fluturat carnetul de partid în faţă şi i-a spus că nu crede în nimic: "Eu stau cu carnetul de partid şi aştept să se întoarcă ruşii". (va urma)

Pr. Cornel Cadar

lecturi: 23.