Conferinţă de presă pentru prezentarea Mesajului Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2011

Marţi, 22 februarie 2011, în Aula Ioan Paul al II-lea a Sălii de Presă a Sfântului Scaun, a avut loc conferinţa de presă de prezentare a Mesajului Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2011 cu tema "Împreună cu Cristos sunteţi înmormântaţi în botez, împreună cu el sunteţi şi înviaţi" (cf. Col 2,12).

Au intervenit: Eminenţa sa cardinalul Robert Sarah, preşedintele Consiliului Pontifical "Cor Unum"; Monseniorul Giampietro Dal Toso, secretar al Consiliului Pontifical "Cor Unum"; Monseniorul Segundo Tejado Muńoz, subsecretar al aceluiaşi Consiliu Pontifical şi doamna Myriam García Abrisqueta, preşedintă a Manos Unidas, (Spania).

Publicăm în continuare intervenţia cardinalului Robert Sarah.

* * *

"Împreună cu Cristos sunteţi înmormântaţi în botez, împreună cu el sunteţi şi înviaţi" (cf. Col 2,12). Aceste cuvinte, adresate de sfântul Paul comunităţii creştine din Colosse, introduc tema Botezului aleasă de papa Benedict al XVI-lea pentru Mesajul său pentru Postul Mare din anul acesta. Sfântul Părinte îl citează din nou pe Apostolul Neamurilor pentru a sintetiza scopul acestui sacrament: ca "eu să-l cunosc pe el şi puterea învierii lui şi să fiu cu el în moarte, doar voi ajunge cumva la învierea din morţi" (Fil 3,10-11).

La 7 octombrie anul trecut, papa Benedict m-a numit preşedinte al Cor Unum, dicaster al Sfântului Scaun care are datoria de a prezenta mesajul său pentru Postul Mare. Cum este bine cunoscut, principala misiune a Consiliului nostru Pontifical este aceea de a răspândi cateheza carităţii şi iniţiativele caritative concrete ale Sfântului Părinte. Pentru a ne ajuta să înţelegem Mesajul de anul acesta şi legătura evidentă dintre Botez şi caritate pe care papa Benedict doreşte să o sublinieze, daţi-mi voie să amintesc trei evenimente din aceste ultime luni care vor permite să percepem mai bine această legătură.

Primul se referă la "formarea inimii", pe care papa o cerea în prima sa enciclică, Deus caritas est (nr. 31a): în noiembrie anul trecut, la sanctuarul marian al Stăpânei Noastre de la Jasna Góra în Cz?stochowa, Polonia, dicasterul nostru a organizat un ciclu de exerciţii spirituale pentru responsabilii Caritas şi ai altor organisme caritative catolice din Europa, exact cum s-a făcut pentru America şi pentru Asia, pentru ca ei să poată fi însoţiţi, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Părinte "la acea întâlnire cu Dumnezeu în Cristos care să trezească în ei iubirea şi să deschidă sufletul lor spre celălalt". Pontiful continuă afirmând că această întâlnire cu Cristos, pentru "a-l cunoaşte pe el" - obiectiv al Botezului indicat de sfântul Paul - este posibilă printr-o unire intimă în rugăciune, prin sacramente, prin Cuvântul lui Dumnezeu; toate acestea hrănesc credinţa care, la rândul ei, trezeşte operele de caritate. Fericita Tereza de Calcutta obişnuia să spună: "Rodul tăcerii este rugăciunea. Rodul rugăciunii este credinţa. Rodul credinţei este iubirea".

Am putea afirma că, în timp ce acest prim eveniment se referă la o dimensiune formativă fundamentală a activităţii caritative ad intra, celelalte două se concentrează îndeosebi pe natura sa ad extra. Anul acesta, şi mai precis la 12 ianuarie, Sfântul Părinte mi-a cerut să merg, în numele lui, în Haiti, la un an după cutremurul devastator care a lovit ţara. Cine n-a fost profund lovit de suferinţele crude ale surorilor şi fraţilor noştri haitieni? Sute de mii de persoane ucise într-o clipă: copii, părinţi, fraţi, surori, prieteni şi chiar preoţi, călugări, seminarişti care, în teroare şi în durere, şi-au pierdut viaţa, atât de îndrăgită de ei cât şi de noi. Mii de persoane au fost private de ceea ce avea, încă nesiguri cum să-şi construiască un viitor; case, monumente, edificii, şi chiar mari construcţii religioase, dărâmate; boli şi infecţii care continuă să devasteze existenţe deja foarte încercate.

Numai cu o săptămână în urmă, mă întorceam de la o întâlnire, în Africa, a Fundaţiei Ioan Paul al II-lea pentru Sahel, una din cele două fundaţii încredinţate lui Cor Unum pentru a-i asista pe fraţii noştri suferinzi, în timp ce cealaltă este Fundaţia Populorum Progressio care se ocupă de populaţiile indigene din America Latină şi din Caraibe. Sahel este cea mai săracă regiune de pe planetă, care cuprinde ţări cum ar fi Burkina Faso, Niger, Ciad, Senegal şi Mali, ai căror locuitori luptă zilnic pentru a combate foamea, epidemiile şi sărăcia extremă, trebuind să înfrunte şi invazia deşertului Sahara, care înaintează cu paşi mari. Aşa cum am văzut în atâtea alte ţări din lume, atât mizerie conduce la instabilitate politică şi economică, punând bazele conflictelor şi tensiunilor care produc un cerc vicios interminabil de suferinţe, mai ales printre cei care sunt mai vulnerabili.

În Haiti, Sahel, America Latină şi Caraibe, precum şi în orice alt loc din lume unde a fost necesar un ajutor concret, Biserica Catolică a fost mereu în linia întâi în ajutorul de urgenţă. De câte ori, în caz de catastrofe, l-am auzit pe Sfântul Părinte făcând apel la intervenţia materială a comunităţii ecleziale şi internaţionale, fără distincţii de crez, rasă sau convingere politică! Numai pentru Haiti, papa a oferit peste două milioane de dolari de ajutoare, care probabil ar putea fi considerate "picături în ocean" dacă sunt comparate cu necesităţile enorme solicitate de reconstrucţie, indispensabilă pentru ţara devastată. Şi în schimb cât de important este pentru surorile noastre şi pentru fraţii noştri suferinzi să ştie că papa este aproape de ei! N-ar trebui uitat nici răspunsul, cu adevărat impunător, dat necesităţilor săracilor, oferit de secole de către organisme caritative catolice, congregaţii călugăreşti, mişcări şi nenumărate persoane. Într-un ambient mediatic căruia îi place să vorbească numai despre greşelile comise de membrii Bisericii, este necesar să se facă cunoscută caritatea concretă a Bisericii Catolice. Şi astăzi lansez un apel să vă însuşiţi această iniţiativă.

Şi totuşi, deşi este important a ne îngriji de necesităţile materiale, ele singure nu ne pot garanta fericire şi pace durabile. În faţa relelor reale care se întâmplă peste tot în lume - dezastre naturale, boli, foamete, războaie - suntem desigur obligaţi să găsim soluţii pentru a alina concret suferinţa. Guvernele şi organismele supranaţionale trebuie să-şi desfăşoare rolul lor, corupţia şi structurile de nedreptate trebuie combătute, scandalul abisului care există între cel care "are" şi cel care "nu are" trebuie înfruntat; însă Cristos a întemeiat Biserica pentru a da mult mai mult. Atât la nivel mondial cât şi personal, diferitele aspecte ale suferinţei - boala, singurătatea, dificultăţile economice, problemele familiare şi, în cele din urmă, cel mai mare duşman al tuturor, care este moartea - cer un răspuns care poate să vină numai din certitudinea de a avea viaţa veşnică: ca "eu să-l cunosc pe el, puterea învierii lui, comuniunea cu suferinţele lui, devenind conform cu moartea lui, sperând să ajung la învierea din morţi".

Nu este oare aceasta promisiunea care ne-a fost făcută la Botez? Termenul care în greacă înseamnă botez (baptisma) indică o scufundare sau un plonjon în apele baptismale a celui pe care apostolul Paul îl numeşte "omul vechi", adică a celui care trăieşte după trup (cf. Col 3,9), care există numai pentru el însuşi, care se îndepărtează cu aroganţă de Creatorul său şi îşi închide ochii în mod egoist în faţa necesităţilor aproapelui său. Nu e vorba de o simplă descriere teologică. Fiecare dintre noi poate să-l înţeleagă cu uşurinţă pe acest "om vechi" pentru că experimentăm direct în noi efectele naturii sale, rezumate în cele şapte păcate capitale: mândria, zgârcenia, necurăţia, invidia, lăcomia, mânia, lenea. Şi, ca sfântul Augustin, care cunoştea chiar prea bine aceste impulsuri negative, definite de el "nod încâlcit şi încurcat" (Confessiones II, 10.18), şi noi, în adâncul inimii noastre, vrem să ne eliberăm de ele: "Te vreau, nevinovăţie şi dreptate, frumoase şi preţioasă de lumini nobile, de saţietate insaţiabilă. La tine este mare linişte" (Sfântul Augustin, ibidem).

Botezul este "întâlnirea cu Cristos", scrie papa Benedict în mesajul său, care şterge păcatul strămoşesc moştenit de la primii noştri părinţi şi ne conferă o nouă natură, permiţându-ne să trăim "aceeaşi atitudine a lui Cristos". Această "creatură nouă" trăieşte după modul lui Cristos de simţi, prin viaţa supranaturală pe care o primeşte în Duhul Sfânt. Sfântul Paul prezintă roadele Duhului lui Dumnezeu care locuieşte în noi: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, stăpânirea de sine (cf. Gal 5,22). În adâncul inimii, nu dorim oare aceste roade în viaţa noastră, acelea care singure sunt în capabile să ofere remediu durabil oricărei suferinţe umane, fie ea personală sau universală?

Această natură nouă, primită la Botez, este izvor din care provin acte specifice de caritate, în folosul surorilor noastre şi al fraţilor noştri: "În Cristos, Dumnezeu s-a revelat ca iubire", scrie papa; postul, pomana şi rugăciunea ne ajută să murim pentru natura noastră veche şi să deschidem inima noastră ca să primească această nouă natură de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, prima şi cea mai mare poruncă din noua Lege, precum şi compendiu al întregii Evanghelii (cf. Mt 22,34-40). Sunt deosebit de recunoscător pentru prezenţa aici, astăzi, a doamnei Myriam García Abrisqueta, care va ilustra cum sunt trăite toate acestea în mod concret în cadrul uneia din cele mai mari organizaţii caritative catolice spaniole, Manos Unidas.

Daţi-mi voie să închei subliniind trei elemente ale marelui dar pe care papa Benedict îl oferă Bisericii pentru acest Post Mare - la nivel atât individual cât şi comunitar - o "busolă" pentru a reînsufleţi viaţa supranaturală care ne-a fost dăruită la Botez:

1. Înainte de toate, Sfântul Părinte fixează întâlniri concrete cu evenimente şi persoane specifice în cursul celor cinci duminici din Postul Mare, propunându-ne Cuvântul lui Dumnezeu care este proclamat în acele ocazii. Făcând astfel, doreşte să ne facă să experimentăm o întâlnire personală cu Cristos, răspuns la dorinţele cele mai profunde ale persoanei umane şi ale lumii. Cât de oportun ar fi să ne oprim asupra acestor texte din Scriptură - personal sau comunitar - şi să ne acordăm, în timpul acestor patruzeci de zile, să contemplăm cuvântul lui Dumnezeu şi să acţionăm în consecinţă!

2. În al doilea rând, întâlnirea cu Cristos, în cuvântul său şi în sacramente, se manifestă în opere concrete de milostivire. Şi în acest sens, parohiile, comunităţile, organismele noastre educative şi de alt gen, precum şi fiecare dintre noi, la nivel personal, avem posibilitatea, în acest timp propice, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să schimbăm perspectiva inimii noastre de la o dimensiune egoistă la aceea a iubirii faţă de aproapele aflat în nevoie. De aici, un impuls pentru Campaniile din Postul Mare, pe care Conferinţele Episcopale din lume sunt chemate să le organizeze.

3. În al treilea rând, papa ne propune perioada Postului Mare ca un "parcurs" sau un "drum", un moment pentru a face să rodească sămânţa plantată cu Botezul care, ne spune el, oglindeşte întreaga existenţă a oricărei fiinţe umane, trăită între învierea lui Cristos şi aceea a fiecăruia dintre noi. Această ofertă supremă de comuniune cu Dumnezeu în veşnicie dă formă vieţii prezente, atât la nivel social cât şi individual. Primim o anticipare a ei în timpul veghii pascale, când auzim proclamându-se că "lumina Regelui veşnic a învins întunericul lumii" (Preconiul Pascal).

Dragi prieteni: Dumnezeu ne-a destinat la iubire! Pentru aceasta trebuie să hrănim puterea darului vieţii divine în noi, care ne-a fost oferit odată cu Botezul. Este acolo la îndemână! Iată aventura pe care ne-o propune papa Benedict pentru acest Post Mare. La Pa?te, când vom aduna ceea ce am semănat, "omul vechi" care este în noi se va prăbuşi. În felul acesta, prin harul divin, vom putea să ne ridicăm şi să devenim creaturi noi. Invitaţia papală nu este utopie! Permiteţi-mi să închei cu un citat emoţionant dintr-un compatriot al meu, sfântul Ciprian de Cartagina, primul episcop african care a primit coroana martiriului, supremă şi irevocabilă dăruire a vieţii din iubire faţă de duşman. El adesea definea în felul acesta parcursul de convertire:

"Când în zăceam ca într-o noapte întunecată", scria el la câteva luni după Botez, "îmi apărea extrem de dificil şi obositor să fac ceea ce îmi propunea milostivirea lui Dumnezeu... Eram legat de foarte multele greşeli din viaţa mea trecută, şi nu credeam că mă pot elibera de ele, atât de mult însoţeam viciile şi favorizam dorinţele mele rele... Însă după aceea, cu ajutorul apei regeneratoare, a fost spălată mizeria din viaţa mea precedentă; o lumină suverană s-a răspândit în inima mea; o a doua naştere m-a restaurat într-o fiinţă complet nouă. În mod minunat a început atunci să se risipească orice îndoială... Înţelegeam clar că era pământesc ceea ce înainte trăia în mine, în sclavia viciilor trupului, şi în schimb era divin şi ceresc ceea ce Duhul Sfânt generase de acum în mine" (Către Donatus, 3-4).

Vă mulţumesc.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 22.