Reflecţie: Amurg însângerat. Lecţia pelerinajului

Pelerinajul nu e o... excursie sau, cel puţin, nu o excursie în sensul obişnuit al cuvântului.

Şi totuşi, ca în orice excursie, bogăţia de frumuseţe şi sfinţenie se cere "imortalizată" în fotografii, în "suveniruri" mai mult sau mai puţin sfinte prin conţinut, dar oricum sfinţite prin însuşi locul de provenienţă - şi pe care, evident, nu rezişti să nu le cumperi. Dar, spre deosebire de "amintirile" materiale aduse din cine-ştie-ce excursie, cele din pelerinaj păstrează aroma timpului şi locului, fiindcă deopotrivă timpul şi locul "acela" sunt sfinte. Şi câte locuri nu sunt de păstrat pe peliculă, câtă lumină şi cât parfum nu prind fotografiile - fiindcă aerul are mirosul vegetaţiei mediteraneene, al fructelor care se revarsă de pretutindeni într-o incredibilă armonie de culori, al florilor care nu cresc cu greu într-un vas sau în seră, ci ajung arbori înalţi şi liberi, răsărind direct din pământul roşcat din care Dumnezeu l-a făcut şi pe Adam - poate de asta până şi frunzele lor par a fi flori: albe, galbene, roşii sau de culoarea trandafirie "a iubirii divine", lunecând peste zidurile de piatră, peste suferinţe şi bucurii de dincolo de timp... Iar dacă din stâncă iese aşa, nici nu ştii cum, un copăcel, iar ramurile lui poartă cu vitejie un fruct roşu - ei, da - e o rodie! Şi nu e nimic de mirare, fiindcă, aşa cum glăsuieşte o credinţă veche, odată ce ai mâncat o rodie, trebuie să te întorci acolo mereu şi mereu, cu gândul şi inima, fiindcă aparţii acelui loc - iar întreaga lume aparţine de fapt Ţării Sfinte.

Dar toate acestea nu sunt decât ancore de suflet pentru textele din Sfânta Scriptură, fiindcă pelerinajul e de fapt, o continuă lectio divina.

Eşti în prezenţa lui Isus, tu însuţi, cu inima deschisă şi în ea e tot dorul şi durerea lumii, pe care el o preschimbă în bucurie.

Dar pentru asta, trebuie să ştii să-l vezi.

Aşa am primit acolo o lecţie de neuitat.

Despre ce? Ei bine, despre lume, despre Dumnezeu, despre toţi laolaltă şi despre fiecare în parte, fiindcă fiecare am simţit lecţia ca adresându-i-se numai şi numai lui. Şi iată cum s-a întâmplat: era o după-amiază uşor înnorată, când până şi praful drumului mirosea a pulberi de timp. Ieşisem cutremuraţi din Biserica "Sancti Petri in Gallicantu", înţelegând şi frica, şi tăgada sfântului Petru, şi noaptea lui de rugăciune - ultima noapte de rugăciune a lui Isus... şi acolo, pe esplanada bisericii, ne adunam acum gândurile şi inima rămase undeva, pironite în noaptea aceea. Ca de obicei, părintele Cristian Vacaru, enciclopedia şi ghidul nostru plin de entuziasm, ne explica mai departe - dar cuvintele sale aveam să ni le amintim mai târziu, fiindcă locul acela îşi striga el însuşi plânsul. Şi în tăcerea grea care se lăsase, părintele Mihai ne-a arătat o bucată de lemn. O cumpărase din magazinul de alături. Un lemn simplu, pe care părea să fie în relief un joc - sau nişte litere dintr-un alfabet necunoscut - nu, nu era ebraic - poate, armenesc sau grecesc mi-am spus - şi am avut impresia că prima literă semăna cu un "gamma", dar celelalte erau neinteligibile. Litere în relief - bine, dar ce scria acolo?! Oricât ne-am uitat la bucata aceea de lemn, n-am priceput ce era sau ce scria acolo. Până când lumina însângerată a asfinţitului a căzut în... adânc.

Semnificaţia nu era în relieful ornamentat de la suprafaţă, ci în adânc. În adâncul acelui lemn.

Iar acolo scria, simplu, cel mai sfânt nume: JESUS.

Se spune că vezi în afară numai ceea ce e în tine însuţi.

Dar mereu şi mereu ne atrage suprafaţa şi rămânem acolo, la suprafaţa lucrurilor, fiindcă în ritmul de "febră hectică" pe care-l trăim, nu mai avem timp nici pentru noi, nici pentru aproapele, nici pentru bucuria noastră, nici pentru suferinţa lui. Doar momentele cruciale ale vieţii - despărţirea, boala, bătrâneţea, moartea - au caracter "dizolvant" şi arată esenţa fiinţei.

Iar acolo, în adânc, este săpat numele vieţii noastre: Isus. Şi ar fi o incomensurabilă pierdere dacă am aştepta amurgul însângerat al cine-ştie-cărui moment crucial ca să-l putem vedea şi citi.

Fiindcă acel nume e deopotrivă al vieţii şi al bucuriei noastre: Isus.

Dr. Ecaterina Hanganu

lecturi: 20.