Forţa profetică a Doctrinei Sociale a Bisericii

Publicăm în continuare editorialul lui Claudio Gentili, scris cu ocazia aniversării a 20 de ani ai revistei "La Società" (www.fondazionetoniolo.it/lasocieta), revistă de studii şi documentare a Fundaţiei Toniolo despre Doctrina Socială a Bisericii. Editorialul examinează evoluţia reflecţiei despre Doctrina Socială a Bisericii de la Laborem exercens la Caritas in veritate.

* * *

Revista noastră împlineşte douăzeci de ani. Înainte de toate doresc să îndrept un gând respectuos şi recunoscător celui care a făcut-o să apară şi celui care i-a permis să persevereze cu fidelitate pe urmele Magisteriului Bisericii în slujba răspândirii şi aprofundării culturale şi practice a Doctrinei sociale. În primul rând Mons. Mario Toso, Secretar al Consiliului Pontifical al Dreptăţii şi Păcii, între creatorii revistei împreună cu Mons. Giampaolo Crepaldi, astăzi Episcop de Trieste şi pr. Adriano Vincenzi, Preşedinte al Fundaţiei Toniolo, editorul nostru. Dar această mulţumire este îndreptată spre toţi cei care au iubit Revista noastră, începând de la primul director, Sandro Fontana, spre toţi colaboratorii din redacţie, spre asociaţiile catolice care au crezut în funcţia formativă a Revistei noastre, spre responsabilii grupurilor de DSC, spre toţi cititorii.

Revista noastră se năştea în anul 1991. În acelaşi an în care Fericitul Ioan Paul al II-lea promulga enciclica socială Centesimus annus. Erau anii în care Doctrina socială ieşea din nou în evidenţă după o letargie de aproape douăzeci de ani. Aşa cum se ştie, la sfârşitul anilor '60, o parte relevantă a teologiei catolice a cântat de profundis Doctrinei sociale considerând-o o ideologie a celei de-a treia căi depăşită şi inaplicabilă şi chemându-i pe creştini la o alegere a terenului între capitalism şi socialism. Discursul de la Puebla din anul 1979, în cadrul celei de-a doua Adunări a episcopatului latino-american, Discursul adresat Episcopatului italian din anul 1985 la Loreto, cuvintele puternice din cele trei enciclice sociale, Laborem exercens (1981), Sollicitudo rei socialis (1987) şi Centesimus annus (1991), numeroase discursuri ţinute la toate latitudinile au făcut din Ioan Paul al II-lea Papa redescoperirii Doctrinei Sociale a Bisericii (DSC).

Şi nu numai al unei DSC proclamate, ci al unei DSC în acţiune în marile transformări sociale care au străbătut ultimele decenii: de la sfârşitul războiului rece, la prăbuşirea comunismului sovietic, de la dinamismul Bisericii latino-americane, la afirmarea libertăţii religioase, la dialogul interreligios, la mea culpa jubiliar, la extraordinarele zile ale tineretului, la apărarea de neclintit a drepturilor negate ale săracilor din lume. Revista noastră nu se poate înţelege fără Magisteriul social al lui Ioan Paul al II-lea şi fără cel extraordinar de coerent cu primul al lui Benedict al XVI-lea. Aşa cum a amintit de mai multe ori în articolele sale iluminante Mons. Toso, modul nostru de a aborda Doctrina socială este străin de orice reducţionism ideologic şi se întemeiază pe identificarea clară a DSC ca teologie morală cu o puternică ancorare trinitară.

Există un triptic trinitar, care în reflecţia magisterială a Papei polonez, ni se pare cu adevărat întemeietoare. E vorba despre cele trei enciclice - de citit în armonie - Redemptor hominis (dedicată Fiului), Dives in misericordia (dedicată Tatălui) şi Dominum et Vivificantem (dedicată Duhului Sfânt). Şi există un triptic social care depinde direct de această reflecţie teologică: Laborem exercens, Sollicitudo rei socialis şi Centesimus annus.

Gândirea modernă a pierdut legătura subiect-persoană şi se frământă cu zel în jurul temei compoziţiei eu-noi, individ-societate. Ioan Paul al II-lea explică faptul că omul nu poate renunţa să fie el însuşi (adevărul identităţii) şi nu poate să fie el însuşi singur (adevărul relaţiei). Apartenenţa la familia oamenilor, prin medierea familiei parentale duce în mod inevitabil la recunoaşterea legăturii indestructibile care leagă orice persoană cu Dumnezeu, în momentul în care Cristos "îl dezvăluie omului pe om" (Gaudium et spes, nr. 22). Toate problematicile sociale aşa de îndrăgite de "Papa muncitor", de la muncă la piaţă, de la dreptatea socială la pace, de la drepturile persoanei la libertatea religioasă, la globalizare, la raportul nedrept Nord şi Sud din lume, stau înlăuntrul tripticului enciclicelor trinitare şi se bazează pe reflecţia despre experienţa elementară.

Treimea este luată ca esenţial punct de referinţă pentru punerea persoanei (creată ca bărbat şi femeie) ca subiect în mod constitutiv în comuniune. Celebrele Cateheze despre corp ale lui Ioan Paul al II-lea exprimă cu eficacitate singulară primul nucleu al experienţei umane elementare. Corpul prin masculinitatea şi feminitatea sa "vizibilă" face vizibil ceea ce este invizibil: spiritualul şi divinul. A cerceta omul pornind de la afirmaţia că trupul este sacrament al întregii persoane face credibilă posibilitatea unei noi centralităţi a omului împotriva pretenţiei gândirii slabe a sfârşitului subiectului. Tocmai corpul, ca sacrament al întregii persoane, îi revelează ireductibilitatea ultimă şi radicală. În gândirea Papei, teocentrismul, cristocentrismul şi antropocentrismul strau împreună.

Fil rouge care leagă numerele revistei care s-au succedat din 1991 până astăzi este fără îndoială magisteriul lui Ioan Paul al II-lea şi cel al lui Benedict al XVI-lea. Două enciclice se poate spune că ritmează reflecţia din "La Società", Laborem exercens şi Caritas in veritate din 2009. Aceste două enciclice sunt legate de o idee de fond: percepţia că problema socială a devenit în mod radical problemă antropologică şi trait d'union între aceste două enciclice este Evangelium vitae. De fapt, deschiderea la viaţă este inima dezvoltării umane integrale şi aşa-numitele valori "nenegociabile" se află în ADN-ul naturii umane. Viaţa, familia, libertatea religioasă şi educativă sunt fondatoare ale umanului. Fără etica vieţii este iluzorie etica socială. Drepturile la muncă, la casă, la sănătate, pacea, dreptatea socială, păstrarea creaţiei provin din primirea vieţii. În afară de aniversarea a douăzeci de ani ai Revistei noastre, anul acesta se împlinesc 30 de ani ai enciclicei Laborem exercens din 1981, dedicată temei muncii umane. Ioan Paul al II-lea, cu un stil care înaintează prin cercuri concentrice, priveşte la om, pus în centrul conflictelor sociale din timpul prezent, valorizându-l în legătura inimă cu munca. "Munca umană este cheia esenţială a întregii probleme sociale" (nr. 3).

Reflecţia despre munca omului ne aminteşte că Biblia se deschide cu Dumnezeu care lucrează: "La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul" (Gen 1,1) şi care îl creează pe om după imaginea lui. Prin muncă omul se realizează pe sine însuşi, pentru că munca, pentru a fi pe deplin adevărată, trebuie să ne vorbească despre om şi despre demnitatea lui, dar şi despre Dumnezeu. Despre un Dumnezeu care lucrează şase zile şi în ziua a şaptea face sărbătoare şi se bucură, văzând frumoasă opera mâinilor sale (Gen 2,2), despre un Dumnezeu care s-a identificat timp de aproape treizeci de ani din viaţa sa pământească în munca de tâmplar din Nazaret (Mc 6,3), despre un Dumnezeu care a răscumpărat munca şi i-a chemat pe discipolii săi să-l urmeze în timp ce erau la muncă, invitându-i să devină pescari de oameni (Lc 5,10).

Există o teoretică axă care, în pofida diferenţelor, merge de la Locke, unul din părinţii culturii liberale, până la Marx care i-a fost criticul cel mai radical, trecând prin analizele puternice ale lui Hegel. Aceşti autori sunt pietrele de hotar ale erei întronării muncii, care devine fundament al definiţiei umanului şi al destinului său istoric. Iată, absolutizarea prometeică a muncii a mortificat profilul subiectiv al omului care munceşte. Şi răspunsul la această absolutizare este proprium-ul enciclicei Laborem exercens: tema primatului omului asupra muncii.

În muncă se rezumă cele trei probleme cruciale ale timpului nostru: problema socială, cea ecologică şi cea antropologică. Şi totuşi se simte un deficit de reflecţie teologică şi antropologică asupra muncii. Par să prevaleze, în practica concretă a creştinilor care dau atenţie temei muncii, instanţe de tip asistenţial sau revendicativ şi este carent discernământul sociale cu privire la res novae care se referă la muncă şi la muncitori.

Cu toţii ne amintim de cartea lui M.-D. Chenu "Pentru o teologie a muncii". Este de dorit ca teologia să se întrebe din nou cu privire la muncă. Într-un scenariu complet diferit de cel pe care îl avea în faţă celebrul dominican. În criza ideologiei care era în fruntea unei viziuni puternice despre muncă, a dobândit centralitate problema ecologică, în dublul său versant al limitei resurselor şi al proceselor de poluare. Dar încă n-a fost suficient de tematizată problema ecologiei sociale a muncii. Criza conceptului de homo faber a dat afară ideea de muncă totalizantă şi exclusivă, lăsând loc unei idei despre muncă de care nu este străină sărbătoarea şi care este integrată cu celelalte dimensiuni ale vieţii (îngrijirea de sine, creşterea culturală, relaţiile, paternitatea).

Laborem exercens ne învaţă că munca este vocaţie, răspuns la chemarea lui Dumnezeu de a transforma pământul, de a sluji viaţa. Şi ne învaţă că ea, în virtutea păcatului strămoşesc, este marcată de un raport dificil cu timpul, cu banul, cu celălalt om. Poate să devină înstrăinătoare şi să înlocuiască viaţa şi ritmurile ei, împiedicându-le părinţilor prezenţa în educaţia copiilor sau împiedicând o viaţă senină. Deci munca este bucurie, dar şi frustrare, relaţie fraternă şi cooperatoare dar şi exploatare.

Munca nu o aduce barza ci este legată de activitatea economică şi de spiritul întreprinzător, dar şi de spiritul cooperator şi social. Pentru a educa la muncă trebuie avut clar caracterul antropologic al pieţei şi al întreprinderii ca expresii ale libertăţii de iniţiativă a omului.

Percepem cu îngrijorare dificultăţile celui care nu reuşeşte să găsească de lucru şi drama celui care pierde locul de muncă în special în această gravă situaţie de criză economică. Pentru Biserică şi pentru creştini şomajul nu este niciodată un fapt fiziologic, ci o provocare care ne interpelează şi ne cheamă să ne amintim mereu de primatul muncii asupra capitalului şi în acelaşi timp (tocmai pentru că munca nu o aduce barza) să construim o societate în care să crească spiritul întreprinzător şi acest spirit să aibă mereu o ancorare etică trainică.

Alături de tema muncii Revista noastră a dedicat atenţie constantă temei familiei, adesea subevaluată de cel care se ocupă de teme sociale. Există o relaţie foarte strânsă între familie, muncă şi tineri. "Atunci şi lipsa locului de muncă - a afirmat Benedict al XVI-lea la 12 octombrie 2007 cu ocazia Centenarului Săptămânilor Sociale - nu permite tinerilor să-şi construiască o familie, dezvoltarea autentică şi completă a societăţii este în mod serios compromisă".

Familia este unul din principalii factori de soliditate a trăirii noastre civile. Familia este tradiţie, relaţie cu trecutul, transmitere de binecuvântări. Familia "ecologică", pe care Constituţia noastră (a Italiei, n.t.) la art. 29 o recunoaşte ca "societate naturală întemeiată pe căsătorie", garantează solidaritatea intergeneraţională şi atenţia faţă de cei mai mici, faţă de cei mai slabi, faţă de bătrâni.

Există două fenomene care ameninţă familia. Primul este criza educativă, cu părinţi-prieteni şi profesori-socializatori care uită că educaţia este mereu întâlnirea dintre o autoritate şi o libertate şi că a educa înseamnă a introduce în realitate. Al doilea este cel pe care cardinalul Bagnasco l-a definit "sinucidere demografică". Peste 50% din familii astăzi sunt fără copii şi, printre cele care au copii, peste jumătate se opresc la un singur copil. Veşnic citată în programele politice ale tuturor partidelor, familia este la actul practic obiect al unei neatenţii incomprehensibile. Familia nu are nevoie de asistenţă, ci, asemenea ansamblului sistemului economic, de politici şi de investiţii îndrăzneţe şi durabile pentru creştere. Şi aici ajungem la anii cei mai recenţi, ritmaţi de ultima enciclică socială care are un caracter de rezumat şi reevocativ al temelor problemelor sociale.

Caritas in veritate, de fapt, este în marea tradiţie deschisă de Rerum novarum a lui Leon al XIII-lea (1891) care s-a ocupat de problema muncitorilor, din Quadragesimo anno a lui Pius al XI-lea (1931) care reflecta asupra marii crize financiare din 1929, din Mater et magistra a lui Ioan al XXIII-lea (1961), care anul acesta împlineşte 50 de ani, şi care reacţiona la războiul rece şi la conflictul dintre blocurile din est şi din vest, din Populorum progressio a lui Paul al VI-lea (1967) care trata despre marea temă a Lumii a Treia şi despre dreptatea socială planetară, din Centesimus annus a lui Ioan Paul al II-lea (1991) care punea întrebări în faţa căderii zidului din Berlin în anul 1989.

Pentru a înţelege noutatea lui Rerum novarum a fost nevoie de zece ani. Tot atâţia vor fi necesari pentru a înţelege noutăţile acestei enciclice căreia revista noastră i-a dedicat şi va continuă să-i dedice atenţie şi reflecţie. Aşa cum am avut ocazia de a afirma, această enciclică, asemenea lui Laborem exercens şi asemenea lui Centesimus annus are o puternică ancorare trinitară. Papa Benedict vorbeşte cu simplitate despre Dumnezeu şi întemeiază teologic şi trinitar toată cercetarea Doctrinei sociale: fără Dumnezeu nu ştim nici cine suntem nici încotro mergem. Noi îl iubim pe Cristos şi pentru aceasta îi iubim pe săraci, nu-i înlocuim pe săraci cu Cristos.

Tema oricărei enciclice sociale este locul lui Dumnezeu în lume. Cu Caritas in veritate a lui Benedict al XVI-lea, Doctrina socială a Bisericii face un pas înainte pe drumul dificil al istoriei. Enciclica răspunde la o tentaţie a timpului nostru. Deoarece creştinii sunt simpatici atunci când fac voluntariat şi se ocupă de cei săraci şi sunt antipatici atunci când vorbesc despre familia naturală, divorţ, avort, eutanazie, celule staminale, clonare, atunci - am putea fi tentaţi să concludem "este mai bine să ne mulţumim să facem caritate fără a vorbi despre adevăr".

Este tentaţia unui soi de "moratoriu despre adevăr" în timpul relativismului, făcând din creştinism o filantropie. Este o tentaţie care se află şi în mulţi aşa-numiţi "catolici adulţi" care pun în surdină ideile de fond ale Doctrinei sociale pentru a nu trata teme sensibile din punct de vedere etic şi să nu fie în dezacord cu gândirea scientistă dominantă. Fără forţa carităţii (înţeleasă nu ca asistenţă, ci ca iubire) şi fără lumina adevărului creştin, omul nu este capabil să fie un întreg, îşi pierde propriile bucăţi, se descompune.

Valoarea enciclicei Caritas in veritate se află în depăşirea (deja demarată cu Evangelium vitae a lui Ioan Paul al II-lea) separării temelor despre viaţă şi despre familie de cele despre dreptatea socială şi despre pace, şi în afirmarea clară că astăzi "problema socială este o problemă antropologică". Şi asupra acestor teme, în douăzeci de ani Revista noastră a dezvoltat cu coerenţă un discernământ social atent, fără a ceda în faţa modelor şi mai ales fără a renunţa la ancorarea trainică într-o viziune spirituală şi nu ideologică, a Doctrinei sociale. Toată enciclica poate să fie recitită în lumina faimosului paragraf 22 din Gaudium et spes: numai Isus Cristos îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi permite să "rămână întreg", ca un tot.

Noi creştinii ştim că nu este posibil a construi o societate perfectă. O societate în mod definitiv mântuită în cadrul istoriei nu există. Şi acest lucru are de-a face cu păcatul strămoşesc. Ideea de progres se naşte cu creştinismul. Însă ideea unei mântuiri colective şi programabile nu este creştină şi aparţine acelor vise ideologice care în numele dreptăţii şi al societăţii perfecte închid în lagăre sau deportează în Siberia. Vise care au străbătut istoria doctrinelor politice şi a mesianismelor ideologice de la Gioacchino da Fiore la Rousseau, de la Marx la Lenin, de la Mao la Che Guevara. Vise care s-au dovedit speranţe zadarnice şi au lăsat loc dezamăgirii.

Desigur, creştinul nu este omul acceptării nedreptăţii şi Revista noastră nu a abandonat niciodată atenţia constantă faţă de temele sociale care în schimb adesea sunt neglijate în omiletică şi în pastoraţie. A schimba lumea înseamnă a le lua oamenilor temerile lor, a reduce agresivităţile, a da o patrie în care să se simtă siguri, tuturor dar mai ales copiilor, străinilor, muribunzilor, bolnavilor, a reduce prăpastia dintre Nordul şi Sudul lumii.

Tocmai pentru aceasta grupurile DSC născute în peste 40 de dieceze italiene şi care se vor întâlni împreună în septembrie la Verona cu ocazia primului "Festival naţional al DSC", în timp ce se angajează să întrupeze Evanghelia în miezul realităţii sociale cu spirit laic şi fără integralisme, au o mare nevoie să se alimenteze pe planul teologic de la izvoarele gândirii sociale. Numai cel care are baze teologice şi spirituale solide poate în mod laic să pună în practică Doctrina socială.

A pune căluş Doctrinei Sociale a Bisericii ar fi un gest împotriva săracilor şi împotriva istoriei. Cine denunţă "amestecurile" Bisericii în viaţa publică (gândindu-se la intervenţiile Magisteriului atunci când sunt în joc valorile vieţii, persoanei, binelui comun) ar trebui să-şi amintească de faptul că - admis şi neacordat că ar fi vorba de "amestecuri" - e vorba de "amestecuri umanitare", adică de intervenţii care au ca scop protejarea demnităţii persoanelor imagine a lui Dumnezeu de orice instrumentalizare şi de orice exploatare.

Biserica, atunci când vesteşte Evanghelia şi exigenţele sale sociale, devine apărătoare a ecologiei umane, protejează ambientul uman de orice fel de poluare care îi ameninţă demnitatea. Fiecare om este pentru noi o istorie sacră.

Nu poate exista acţiune socială eficace fără gândire socială solidă. Cele mai bune pagini din istoria mişcării catolice au fost scrise de bărbaţi şi femei care ştiau să conjuge caritatea (acţiunea) şi adevărul (gândirea). Astăzi asistăm la o gravă slăbiciune a gândirii. Chiar şi în asociaţiile noastre. Şi lumea suferă datorită lipsei de gândire.

Dacă dezmierdarea este unitatea de măsură a recunoaşterii persoanei, putem defini doctrina socială a Bisericii ca dezmierdarea lui Dumnezeu la adresa lumii. Doctrina socială a Bisericii priveşte cerul şi îmbrăţişează pământul. Evanghelia generează solidaritate, însă Biserica nu este crucea roşie. Catolicii nu se limitează la slujirea carităţii. Prezenţa socială este sare ("în lume") şi lumină ("dar nu din lume"). Dacă noi catolicii cunoaştem numai cuvintele lumii ("îngenuncheaţi în faţa lumii" aşa cum scria ultimul Maritain în "?ăranul din Garonna") vom fi omologaţi şi irelevanţi. Fără primatul vieţii spirituale nu există prezenţă socială. O nouă prezenţă a catolicilor în viaţa socială şi politică nu se improvizează, ci se pregăteşte lent într-un drum de formare interioară, spirituală şi socială.

Uneori în aceşti douăzeci de ani ne-am întrebat sau am fost întrebaţi dacă avea sens o revistă ca a noastră sau dacă nu era mai bine să ne aruncăm în acţiune fără a zăbovi în citirea lucrărilor complexe şi aprofundate despre Doctrina socială. În faţa acestei tentaţii activiste care nu a abandonat niciodată cultura multor catolici angajaţi în voluntariat, răspunsul nostru a fost mereu univoc. În parohii, în oratorii, în grupurile de voluntariat, în asociaţii şi în mişcări există carenţă de formare la gândirea socială şi Revista noastră nu şi-a pierdut deloc valoarea. Lumea suferă astăzi datorită lipsei de gândire. Şi chiar printre catolicii mai angajaţi nu este rar să ne întâlnim cu persoane care nu au citit niciodată nimic din Părinţii Bisericii şi din gânditorii catolici moderni (de la Maritain la Mounier, de la Guardini la De Lubac, de la Congar la Balthasar). Cu acel quaerere Deum a lor, călugării benedictini au făcut cultură. Este un mesaj care este valabil şi pentru noi şi pentru timpul nostru şi care ne invită la seriozitatea şi la truda studiului şi a discernământului. Un studiu şi un discernământ care este obositor dar ajută să ieşim din moralismul politic şi este un antidot foarte bun pentru cel care nu vrea să devin spectator al emisiunii "Grande Fratello" ("Big Brother", emisiune difuzată şi în România, n.t.) sau un suporter năduşit al emisiunii "Anno Zero" (e vorba de o emisiune de aprofundare politică pe postul de televiziune Rai Due, care a început în anul 2006, n.t.).

Doctrina socială a Bisericii constituie astăzi o răscruce ideală, o agora, un punct de întâlnire şi confruntare nu numai pentru creştini, ci pentru cei care cred în binele comun şi îl urmăresc. Nu e vorba numai de a învăţa şi a preda gândirea Bisericii, cât mai ales de a educa la o metodă de gândire, la o atitudine de viaţă, la o capacitate de "discernământ social", la o exercitare responsabilă a cetăţeniei. Doctrina socială a Bisericii nu este o gândire care exclude, ci una care deschide spre alţii, conduce şi susţine pe creştini şi comunităţile în căutarea binelui comun.

(După Zenit, 17 februarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.