Vatican: Audienţa generală de miercuri, 16 februarie 2011. Despre Ioan al Crucii

Iubiţi fraţi şi surori,

În urmă cu două săptămâni am prezentat figura marii mistice spaniole Tereza a lui Isus. Astăzi aş vrea să vorbesc despre un alt sfânt important din acele ţinuturi, prieten spiritual al sfintei Tereza, reformator, împreună cu ea, al familiei călugăreşti carmelitane: sfântul Ioan al Crucii, proclamat Învăţător al Bisericii de Papa Pius al XI-lea în anul 1926, şi supranumit în tradiţie Doctor mysticus, "Învăţător mistic".

Ioan al Crucii s-a născut în anul 1542 în micul sat Fontiveros, aproape de Avila, în Vechea Castilie, din Gazalo de Yepes şi Catalina Alvarez. Familia era foarte săracă, pentru că tatăl, de origine toledană nobilă, a fost alungat de acasă şi dezmoştenit pentru că s-a căsătorit cu Catalina, o umilă ţesătoare de mătase. Orfan de tată la vârstă fragedă, Ioan, la nouă ani, s-a mutat, împreună cu mama şi fratele Francisco, la Medina del Campo, aproape de Valladolid, centru comercial şi cultural. Aici a frecventat Colegio de los Doctrinos, desfăşurând şi câteva munci umile pentru surorile din biserica-convent a Mariei Magdalena. După aceea, date fiind calităţile lui umane şi rezultatele lui la studii, a fost admis mai întâi ca infirmier în Spitalul Întrupării, apoi în Colegiul Iezuiţilor, abia fondat la Medina del Campo: aici Ioan a intrat la vârsta de optsprezece ani şi a studiat timp de trei ani ştiinţe umane, retorică şi limbi clasice. La sfârşitul formării, el avea foarte clară propria vocaţie: viaţa călugărească şi, dintre multele ordine prezente la Medina, s-a simţit chemat la Carmel.

În vara anului 1563 a început noviciatul la carmelitanii din oraş, luând numele de călugăr Matia. Anul următor a fost destinat la prestigioasa Universitate din Salamanca, unde a studiat timp de trei ani arte şi filozofie. În anul 1567 a fost hirotonit preot şi s-a întors la Medina del Campo pentru a celebra prima sa Liturghie înconjurat de afectul rudelor. Chiar aici a avut loc prima întâlnire dintre Ioan şi Tereza a lui Isus. Întâlnirea a fost decisivă pentru amândoi: Tereza i-a expus planul ei de reformă a Carmelului şi în ramura masculină a Ordinului şi i-a propus lui Ioan să adere la el "pentru mai marea slavă a lui Dumnezeu"; tânărul preot a fost fascinat de ideile Terezei, aşa încât a devenit un mare susţinător al proiectului. Cei doi au lucrat împreună câteva luni, împărtăşind idealuri şi propuneri pentru a inaugura cât mai curând posibil prima casă de Carmelitani Desculţi: deschiderea a avut loc la 28 decembrie 1568 la Duruelo, loc solitar din provincia Avila. Cu Ioan formau această primă comunitate masculină reformată alţi trei confraţi. Reînnoind profesiunea lor călugărească după Regula primară, cei patru a luat un nume nou: Ioan s-a numit atunci "al Crucii", aşa cum va fi cunoscut apoi de toţi. La sfârşitul anului 1572, la cererea sfintei Tereza, a devenit confesor şi vicar al mănăstirii Întrupării din Avila, unde sfânta era prioră. A fost ani de colaborare strânsă şi prietenie spirituală, care i-a îmbogăţit pe amândoi. Din acea perioadă sunt şi cele mai importante opere tereziene şi primele scrieri ale lui Ioan.

Adeziunea la reforma carmelitană nu a fost uşoară şi l-a costat pe Ioan şi suferinţe grele. Episodul cel mai traumatic a fost, în anul 1577, răpirea lui şi închiderea lui în conventul carmelitanilor de Veche Regulă din Toledă, ca urmare a unei acuze nedrepte. Sfântul a rămas închis timp de mai multe luni, supus la privaţiuni şi constrângeri fizice şi morale. Aici a compus, alături de alte poezii, celebrul Cântec spiritual. În sfârşit, în noaptea dintre 16-17 august 1578, a reuşit să fugă în mod aventuros, refugiindu-se în mănăstirea Carmelitanelor Desculţe din oraş. Sfânta Tereza şi confraţii reformaţi au celebrat cu bucurie imensă eliberarea lui şi, după puţin timp de recuperare a forţelor, Ioan a fost destinat în Andalusia, unde a petrecut zece ani în diferite convente, în special la Granada. A avut funcţii tot mai importante în Ordin, ajungând să devină Vicar Provincial, şi a completat redactarea tratatelor sale spirituale. Apoi s-a întors în ţinutul său natal, ca membru al conducerii generale a familiei călugăreşti tereziene, care se bucura de acum de autonomie juridică deplină. A locuit în Carmelul din Segovia, desfăşurând funcţia de superior al acelei comunităţi. În anul 1591 a fost eliberat de orice responsabilitate şi destinat la noua Provincie călugărească din Mexic. În timp ce se pregătea pentru lunga călătorie împreună cu alţi zece confraţi, s-a retras într-un convent solitar aproape de Jaén, unde s-a îmbolnăvit grav. Ioan a înfruntat cu seninătate şi răbdare exemplară suferinţe enorme. A murit în noaptea dintre 13-14 decembrie 1591, în timp ce confraţii recitau Oficiul matutin. Şi-a luat rămas bun de la ei spunând: "Astăzi merg să cânt Oficiul în cer". Rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Segovia. A fost beatificat de Clement al X-lea în anul 1675 şi canonizat de Benedict al XIII-lea în anul 1726.

Ioan este considerat unul din cei mai importanţi poeţi lirici ai literaturii spaniole. Cele mai mare opere sunt patru: Urcarea la Muntele Carmel, Noaptea întunecată, Cântecul spiritual şi Flacără de iubire vie.

În Cântecul spiritual, sfântul Ioan prezintă drumul de purificare a sufletului, adică posesia progresivă fericită a lui Dumnezeu, până când sufletul ajunge să simtă că îi iubeşte pe Dumnezeu cu aceeaşi iubire cu care este iubit de El. Flacăra de iubire vie continuă în această perspectivă, descriind mai în detaliu starea de unire transformatoare cu Dumnezeu. Asemănarea folosită de Ioan este mereu aceea a focului: aşa cum focul cu cât arde mai mult şi consumă lemnul, cu atât devine mai incandescent ajungând să devină flacără, tot aşa Duhul Sfânt, care în timpul nopţii întunecate purifică şi "curăţă" sufletul, cu timpul îl luminează şi îl încălzeşte ca şi cum ar fi o flacără. Viaţa sufletului este o sărbătoare continuă a Duhului Sfânt, care lasă să se întrevadă gloria unirii cu Dumnezeu în veşnicie.

Urcarea la Muntele Carmel prezintă itinerarul spiritual din punct de vedere al purificării progresive a sufletului, necesară pentru a escalada vârful desăvârşirii creştine, simbolizată de vârful Muntelui Carmel. Această purificare este propusă ca un drum pe care omul îl întreprinde, colaborând cu acţiunea divină, pentru a elibera sufletul de orice alipire sau afect contrar voinţei lui Dumnezeu. Purificarea, care pentru a ajunge la unirea de iubire cu Dumnezeu trebuie să fie totală, începe de la aceea a vieţii simţurilor şi continuă cu aceea care se obţine prin intermediul celor trei virtuţi teologale: credinţa, speranţa şi dragostea, care purifică intenţia, memoria şi voinţa. Noaptea întunecată descrie aspectul "pasiv", adică intervenţia lui Dumnezeu în acest proces de "purificare" a sufletului. De fapt, efortul uman este incapabil să ajungă singur până la rădăcinile profunde ale înclinaţiilor şi ale obişnuinţelor rele ale persoanei: le poate doar frâna, dar nu le poate dezrădăcina complet. Pentru a face asta, este necesară acţiunea specială a lui Dumnezeu care purifică în mod radical spiritul şi îl dispune la unirea de iubire cu El. Sfântul Ioan defineşte "pasivă" această purificare, tocmai pentru că, deşi acceptată de suflet, este realizată de acţiunea misterioasă a Duhului Sfânt care, ca flacără de foc, consumă orice impuritate. În această stare, sufletul este supus la tot felul de încercări, ca şi cum s-ar afla într-o noapte obscură.

Aceste indicaţii despre operele principale ale sfântului ne ajută să ne apropiem de punctele mai importante din vasta şi profunda lui învăţătură mistică, al cărei scop este să descrie un drum sigur pentru a ajunge la sfinţenie, starea de perfecţiune la care Dumnezeu ne cheamă pe noi toţi. Conform lui Ioan al Crucii, tot ceea ce există, creat de Dumnezeu, este bun. Prin creaturi, noi putem să ajungem la descoperirea Celui care a lăsat o urmă despre sine în ele. Oricum, credinţa este unicul izvor dăruit omului pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum El este în el însuşi, ca Dumnezeu Unul şi Întreit. Tot ceea ce Dumnezeu voia să comunice omului a spus în Isus Cristos, Cuvântul său făcut trup. Isus Cristos este calea unică şi definitivă spre Tatăl (cf. In 14,6). Orice lucru creat este nimic în comparaţie cu Dumnezeu şi n-are nici o valoare în afara Lui: prin urmare, pentru a ajunge la iubirea perfectă a lui Dumnezeu, orice altă iubire trebuie să se conformeze în Cristos cu iubirea divină. De aici derivă insistenţa sfântului Ioan al Crucii asupra necesităţii purificării şi a golirii interioare pentru a ne transforma în Dumnezeu care este ţinta unică a perfecţiunii. Această "purificare" nu constă în simpla lipsă fizică a lucrurilor sau a folosirii lor; în schimb, ceea ce face sufletul curat şi liber este eliminarea oricărei dependenţe dezordonate de lucruri. Totul trebuie situat în Dumnezeu drept centru şi scop al vieţii. Procesul lung şi obositor de purificare cere desigur efortul personal, ci adevăratul protagonist este Dumnezeu: tot ceea ce omul poate să facă este "să se dispună", să fie deschis la acţiunea divină şi să nu-i pună piedici. Trăind virtuţile teologale, omul se înalţă şi dă valoare propriei angajări. Ritmul de creştere a credinţei, a speranţei şi a carităţii merge în acelaşi pas cu opera de purificare şi cu unirea progresivă cu Dumnezeu până la transformarea în El. Atunci când se ajunge la această ţintă, sufletul se scufundă în însăşi viaţa trinitară, aşa încât sfântul Ioan afirmă că el ajunge să-l iubească pe Dumnezeu cu aceeaşi iubire cu care El îl iubeşte, pentru că îl iubeşte în Duhul Sfânt. Iată pentru ce Învăţătorul Mistic susţine că nu există adevărată unire de iubire cu Dumnezeu dacă nu culminează în unirea trinitară. În această stare supremă sufletul sfânt cunoaşte totul în Dumnezeu şi nu mai trebuie să treacă prin intermediul creaturilor pentru a ajunge la El. Sufletul se simte de acum inundat de iubirea divină şi se bucură complet în ea.

Iubiţi fraţi şi surori, la sfârşit rămâne întrebarea: acest sfânt cu mistica lui înaltă, cu acest drum greu spre vârful perfecţiunii are ceva să ne spună şi nouă, creştinului normal care trăieşte în circumstanţele acestei vieţi de astăzi, sau este un exemplu, un model numai pentru puţine suflete alese care pot realmente să întreprindă această cale a purificării, a urcării mistice? Pentru a găsi răspunsul trebuie să ţinem cont înainte de toate de faptul că viaţa sfântului Ioan al Crucii nu a fost un "zbor deasupra norilor mistici", ci a fost o viaţă foarte dură, foarte practică şi concretă, fie ca reformator al Ordinului, unde a întâlnit atâtea opoziţii, fie ca superior provincial, fie în închisoarea confraţilor săi, unde era expus la insulte incredibile şi la maltratări fizice. A fost o viaţă dură, dar tocmai în lunile petrecute în închisoare el a scris una din cele mai frumoase opere ale lui. Şi astfel putem să înţelegem că drumul cu Cristos, mersul cu Cristos, "Calea", nu este o povară adăugată la povara deja suficient de dură a vieţii noastre, nu este ceva care ar face şi mai grea această povară, ci este un ceva complet diferit, este o lumină, o forţă, care ne ajută să purtăm această povară. Dacă un om poartă în el o iubire mare, această iubire îi dă aproape aripi, şi suportă mai uşor toate dificultăţile vieţii, pentru că poartă în el această mare lumină; aceasta este credinţa: a fi iubit de Dumnezeu şi a se lăsa iubit de Dumnezeu în Cristos Isus. Acest a se lăsa iubit este lumina care ne ajută să purtăm povara de fiecare zi. Şi sfinţenia nu este o lucrare a noastră, foarte dificilă, ci este tocmai această "deschidere": a deschide ferestrele sufletului nostru pentru ca lumina lui Dumnezeu să poată intra, a nu-l uita pe Dumnezeu pentru că tocmai în deschiderea la lumina lui se află forţă, se află bucuria celor răscumpăraţi. Să-l rugăm pe Domnul pentru ca să ne ajute să găsim această sfinţenie, să ne lăsăm iubiţi de Dumnezeu, care este vocaţia noastră a tuturor şi adevărata răscumpărare. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.