Vatican: Audienţa generală de miercuri, 9 februarie 2011. Despre sfântul Petru Kanis

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre sfântul Petru Kanis, Canisiu în forma latinizată a prenumelui său, o figură foarte importantă în secolul catolic al XVI-lea. S-a născut la 8 mai 1521 la Nimega, în Olanda. Tatăl lui era primar al oraşului. În timp ce era student la Universitatea din Köln, i-a frecventat pe călugării Certozini ai sfintei Barbara, un centru propulsor de viaţă catolică, şi alţi oameni evlavioşi care cultivau spiritualitatea aşa-numitei devotio moderna. A intrat în Societatea lui Isus la 8 mai 1543 la Mainz (Renania), după ce a urmat un curs de exerciţii spirituale sub conducerea fericitului Pierre Favre, Petrus Faber, unul din primii însoţitori ai sfântului Ignaţiu de Loyola. Hirotonit preot în iunie 1546 la Köln, deja anul următor, ca teolog al Episcopului de Augsburg, cardinalul Otto Truchsess von Waldburg, a fost prezent la Conciliul din Trento, unde a colaborat cu doi confraţi, Diego Laínez şi Alfonso Salmerón.

În anul 1548, sfântul Ignaţiu îl trimite la Roma pentru a-şi completa formarea spirituală şi apoi l-a trimis în Colegiul din Messina pentru a se exercita în slujiri casnice umile. După ce a obţinut la Bologna doctoratul în teologie la 4 octombrie 1549, a fost destinat de sfântul Ignaţiu la apostolatul în Germania. La 2 septembrie în acelaşi an, 1549, l-a vizitat pe Papa Paul al III-lea la Castel Gandolfo şi apoi a mers în Bazilica "Sfântul Petru" pentru a se ruga. Aici a implorat ajutorul marilor sfinţi apostoli Petru şi Paul, ca să dea eficacitate permanentă Binecuvântării Apostolice pentru marele său destin, pentru noua sa misiune. În jurnalul său a notat câteva cuvinte din această rugăciune. Spune el: "Acolo eu am simţit că o mare consolare şi prezenţa harului îmi erau acordate prin intermediul acestor mijlocitori [Petru şi Paul]. Ei confirmau misiunea mea în Germania şi păreau să-mi transmită, ca apostolului Germaniei, sprijinul bunăvoinţei lor. Tu cunoşti, Doamne, în câte moduri şi de câte ori chiar în acea zi mi-ai încredinţat Germania faţă de care după aceea aveam să continui să fiu grijuliu, pentru care aş fi dorit să trăiesc şi să mor".

Trebuie să ţinem cont de faptul că ne aflăm în timpul Reformei luterane, în momentul în care credinţa catolică în ţările de limbă germanică, în faţa fascinaţiei Reformei, părea să se stingă. Era o misiune aproape imposibilă cea a lui Canisiu, însărcinat să revitalizeze, să reînnoiască credinţa catolică în ţările germanice. Era posibilă numai în forţa rugăciunii. Era posibilă numai din centru, adică dintr-o profundă prietenie personală cu Isus Cristos; prietenie cu Cristos în Trupul său, Biserica, ce trebuie hrănită în Euharistie, prezenţa Sa reală.

Urmând misiunea primită de la Ignaţiu şi de la Papa Paul al III-lea, Canisiu a plecat în Germani şi a plecat înainte de toate în Ducatul de Bavaria, care timp de mai mulţi ani a fost locul slujirii lui. Ca decan, rector şi vicecancelar al Universităţii din Ingolstadt, s-a îngrijit de viaţa academică a Institutului şi de reforma religioasă şi morală a poporului. La Viena, unde pentru scurt timp a fost administrator al Diecezei, a desfăşurat slujirea pastorală în spitale şi în închisori, fie în oraş fie la sate, şi a pregătit publicarea Catehismului său. În anul 1556 a întemeiat Colegiul din Praga şi, până în anul 1569, a fost primul superior al provinciei iezuite din Germania de Nord.

În această funcţie, a stabilit în ţările germanice o reţea deasă de comunităţi din Ordinul său, în special Colegii, care au fost puncte de plecare pentru reforma catolică, pentru reînnoirea credinţei catolice. În acel timp a participat şi la colocviul de la Worms cu conducătorii protestanţi, între care Filip Melanchton (1557); a desfăşurat funcţia de Nunţiu pontifical în Polonia (1558); a participat la cele două Diete din Augsburg (1559 şi 1565); l-a însoţit pe Cardinalul Stanislau Hozjusz, legat al Papei Pius al IV-lea la împăratul Ferdinand (1560); a intervenit la Sesiunea finală a Conciliului din Trento unde a vorbit despre problema Împărtăşaniei sub cele două specii şi despre Indexul cărţilor interzise (1562).

În anul 1580 s-a retras la Friebourg în Elveţia, dedicat în întregime predicării şi compunerii operelor sale, şi acolo a murit la 21 decembrie 1597. Beatificat de fericitul Pius al IX-lea în 1864, a fost proclamat în 1897 al doilea apostol al Germaniei de către Papa Leon al XIII-lea, iar de Papa Pius al XI-lea canonizat şi proclamat Învăţător al Bisericii în anul 1925. Sfântul Petru Canisiu a petrecut o bună parte din viaţa lui în contact cu persoanele cele mai importante din punct de vedere social din timpul său şi a exercitat o influenţă specială cu scrierile lui. A fost editor al operelor complete ale sfântului Ciril din Alexandria şi ale Sfântului Leon cel Mare, al Scrisorilor sfântului Ieronim şi ale Rugăciunilor sfântului Nicolae de Fluë. A publicat cărţi de devoţiune în diferite limbi, biografiile unor sfinţi elveţieni şi multe texte de omiletică. Însă cele mai răspândite scrieri ale lui au fost cele trei Catehisme compuse între anii 1555-1558. Primul Catehism era destinat elevilor în măsură să înţeleagă noţiuni elementare de teologie; al doilea destinat copiilor din popor pentru o primă instruire religioasă; al treilea destinat copiilor cu o formare şcolară la nivel de şcoală medie şi superioară. Învăţătura catolică era expusă cu întrebări şi răspunsuri, pe scurt, în termeni biblici, cu multă claritate şi fără aluzii polemice. Numai în timpul vieţii lui au fost 200 de ediţii ale acestui Catehism! Şi sute de ediţii s-au succedat până în secolul al XX-lea. Astfel, în Germania, încă în generaţia tatălui meu, oamenii numeau Catehismul pur şi simplu Canisiul: este realmente catehetul timp de veacuri, a format credinţa persoanelor timp de secole.

Aceasta este o caracteristică a sfântului Petru Canisiu: a şti să pună împreună în mod armonios fidelitatea faţă de principiile dogmatice cu respectul datorat oricărei persoane. Sfântul Canisiu a făcut deosebirea între apostazia conştientă, vinovată, de la credinţă şi pierderea credinţei în mod nevinovat, în împrejurări. Şi a declarat, faţă de Roma, că cea mai mare parte a nemţilor care au trecut la Protestantism erau fără vină. Într-un moment istoric plin de puternice contraste confesionale, el evita - acesta este un lucru extraordinar - asprimea şi retorica mâniei - lucru rar aşa cum am spus în acele timpuri între creştini, - şi avea ca ţintă numai prezentarea rădăcinilor spirituale şi revitalizarea credinţei în Biserică. La asta a folosit cunoaşterea vastă şi pătrunzătoare a Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, pe care a avut-o: aceeaşi cunoaştere care a sprijinit relaţia lui personală cu Dumnezeu şi spiritualitatea austeră care rezulta din devotio moderna şi din mistica renană.

Este caracteristică pentru spiritualitatea sfântului Canisiu o profundă prietenie personală cu Isus. De exemplu, scrie el la 4 septembrie 1549 în jurnalul său, vorbind cu Domnul: "Tu, până la urmă, ca şi cum mi-ai deschis inima Preasfântului Trup, pe care mi se părea că-l văd în faţa mea, mi-ai poruncit să beau din acel izvor, invitându-mă ca să spun aşa să iau din apele mântuirii mele din izvoarele tale, o, Mântuitorul meu". Şi apoi vede că Mântuitorul îi dă o haină cu trei părţi care se numesc pace, iubire şi perseverenţă. Şi cu această haină compusă din pace, iubire şi perseverenţă, Canisiu a desfăşurat opera sa de reînnoire a catolicismului. Această prietenie a lui cu Isus - care este centrul personalităţii lui - hrănită de iubirea faţă de Biblie, de iubirea faţă de Sacrament, de iubirea faţă de Sfinţii Părinţi, această prietenie era în mod clar unită cu conştiinţa că este în Biserică un continuator al misiunii Apostolilor. Şi acest lucru ne aminteşte că orice evanghelizator autentic este mereu un instrument unit, şi tocmai de aceea rodnic, cu Isus şi cu Biserica sa.

Sfântul Petru Canisiu s-a format la prietenia cu Isus în ambientul spiritual al Certozei din Köln, în care a fost în contact strâns cu doi mistici certozini: Johann Lansperger, latinizat în Lanspergius, şi Nicolas van Hesche, latinizat în Eschius. După aceea a aprofundat experienţa acelei prietenii, familiaritas stupenda nimis, prin contemplarea misterelor din viaţa lui Isus, care ocupă o mare parte în Exerciţiile spirituale ale sfântului Ignaţiu. Devoţiunea lui intensă faţă de Inima Domnului, care a culminat în consacrarea pentru slujirea apostolică în Bazilica Vaticană, îşi are aici fundamentul său. În spiritualitatea cristocentrică a sfântului Petru Canisiu se înrădăcinează o convingere profundă: nu există suflet preocupat de propria perfecţiune care să nu practice în fiecare zi rugăciunea, meditaţia, mijloc obişnuit care-i permite discipolului lui Isus să trăiască intimitatea cu Învăţătorul divin. De aceea, în scrierile destinate educaţiei spirituale a poporului, sfântul nostru insistă asupra importanţei Liturgiei cu comentariile sale la Evanghelii, la sărbători, la ritualul sfintei Liturghii şi al celorlalte Sacramente, dar, în acelaşi timp, are grijă să arate credincioşilor necesitatea şi frumuseţea ca rugăciunea zilnică să însoţească şi să impregneze participarea la cultul public al Bisericii.

Este vorba de un îndemn şi de o metodă care îşi păstrează intactă valoarea lor, în special după ce au fost propuse în mod autoritar de Conciliul al II-lea din Vatican în constituţia Sacrosanctum Concilium: viaţa creştină nu creşte dacă nu este alimentată de participarea la Liturgie, în mod deosebit la sfânta Liturghie duminicală, şi de rugăciunea personală zilnică, de contactul personal cu Dumnezeu. În mijlocul miilor de activităţi şi al stimulentelor multiple care ne înconjoară, este necesar să găsim în fiecare zi momente de reculegere în faţa Domnului pentru a-l asculta şi pentru a vorbi cu El.

În acelaşi timp, este mereu actual şi de valoare permanentă exemplul pe care ni l-a lăsat sfântul Petru Canisiu, nu numai în operele lui, ci mai ales cu viaţa lui. El învaţă cu claritate că slujirea apostolică este incisivă şi produce roade de mântuire în inimi numai dacă predicatorul este martor personal al lui Isus şi ştie să fie instrumenta la dispoziţia sa, strâns unit cu El de credinţa în Evanghelia sa şi în Biserica sa, de o viaţă coerentă din punct de vedere moral şi de o rugăciune neîncetată cum este iubirea. Şi acest lucru este valabil pentru orice creştin care vrea să trăiască cu angajare şi fidelitate adeziunea sa la Cristos. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.