Reflecţie: Promisiunea de la templu

I se spunea "bătrânul". Unii-i mai ştiau numele, alţii cred că-l uitaseră. Dar toţi îi spuneau aşa, cu un fel de teamă şi-l ocoleau de departe, cum îl zăreau pe drum. Anii nu-l încovoiaseră. Mergea drept, călca apăsat pe pietrele sticloase ca şi cum nu le-ar fi simţit nici colţurile, nici fierbinţeala şi ţin minte că ne întrebam dacă nu era dintr-un fel de piatră şi el, fiindcă aşa-i lucea faţa, ca pietrele pustiului. Până şi sprâncenele stufoase aveau culoarea pietrei. Doar ochii, vii şi strălucitori, aveau când culoarea pustiului, când a cerului topit de arşiţă, când a norilor de ploaie - dar parcă te puteai uita mai lung în ochii lui!...

Eram doar oleacă mai răsărit decât voi şi tare mai eram curios să ştiu ce e cu el, fiindcă nu semăna cu nici unul dintre ai noştri - ştiţi voi, cei cărora îţi vine să le spui "moşul" - încovoiaţi, cu plete sure şi ochi uneori blânzi, alteori pustii şi trişti, dar mai des răutăcioşi sau ursuzi - ei nu, cu el era ceva...

Şi cum vă spuneam, mă feream să mă uit în ochii lui - o făcusem de câteva ori şi cum ajungeam acasă, nu-mi trebuia nici apă, nici mâncare, dormeam o zi întreagă şi visam. Dar ce mai visam!... Numai grădini pline de verdeaţă şi copaci cu fructe cum nu mai văzusem şi cer albastru şi ape multe şi limpezi şi când mă trezeam, parcă veneam din altă lume şi dac-ar fi fost după mine, aş fi dormit mereu, numai să fiu mai departe pe acolo. Mă mai înghionteau ai mei să mă trezesc şi să-i ajut, mai râdeau de mine ("Ia uite «visătorul»! Îi fi vrând şi tu vreo haină colorată, ca a lui Iosif, nu cumva?! - Vezi să nu ţi se-ntâmple şi ţie ceva!" Şi râzi şi râzi! - nu erau răi, doar erau fraţii mei, da' erau ca voi, dacă puteau să râdă de ceva sau cineva, las' pe ei!).

Aşa că în ziua aceea, când l-am zărit, m-am făcut că mă uit numai şi numai la pietrele drumului, am trecut repede pe lângă el, l-am lăsat să se îndepărteze da' nu ştiu cum, m-am întors deodată şi m-am luat după el. Fie ce-o fi! Ţin minte ca acuma. Mergea repede şi mi-era frică să nu-l scap din ochi. Oare ce l-o fi făcut să plece spre templu aşa de dimineaţă?! Nici măcar vreo sărbătoare nu era!

M-am oprit la intrare - m-am uitat în jur - erau cei pe care-i ştiam, fiecare cu treburile lui. Era şi femeia aceea, Ana, căreia-i murise copilul când era mic, îi murise şi bărbatul de un car de ani, rudele se duseseră şi ele - aşa că singură cum era, stătea zi şi noapte în templu şi slujea. M-am dat pe lângă ea, s-o ajut cu ce pot, dar cu ochii tot după bătrân eram, să văd ce face.

Rămăsese drept, uitându-se lung în josul drumului, parcă aştepta pe cineva. Sau ceva. Ei - mi-am zis, are dreptate lumea când zice că e puţin dus - uită-te la el. Se ridică soarele şi el tot acolo stă, nemişcat - poate s-a săturat de zile şi vrea să-şi grăbească ceasul, că doar n-o să trăiască până vine Mesia, cum se zvoneşte pe la noi. -'Cică aşa i-ar fi promis Dumnezeu! Auzi colo! ... Da' dacă stă el, stau şi eu. M-am tras mai la umbră şi m-am aşezat.

De la o vreme, aşa ca prin vis, am auzit-o pe baba Ana vorbind cu ceilalţi slujitori despre nu ştiu ce copil care tocmai fusese adus pentru împlinirea Legii lui Moise şi câte mai zicea de el! Dac-ar fi fost s-o crezi, chiar ai fi zis că e Mesia!

Mi-am aruncat ochii într-acolo şi mi-am zis că biata de ea, i-o fi luat Dumnezeu minţile de tristeţe. Şi de bătrâneţe. Că doar Mesia trebuie să fie rege, nu?! Or cei care-l aduseseră pe copil erau nişte oameni săraci, abia dacă aduseseră ca jertfă doi pui de porumbel - de unde mă rog, să fie copilul acela de oameni săraci, Mesia?! Ei, da, mama lui era tare frumoasă, da' şi soru'mea era frumoasă, şi mama mea - că aşa-s femeile pe la noi.

De unde stăteam eu, nu-l vedeam pe bărbat, că se strânseseră slujitorii templului în jurul lor - m-am ridicat şi eu, m-am apropiat şi ce să vezi! Am crezut că luase foc chiar templul cu totul! M-am repezit să dau ajutor, că dacă-i foc, sărim cu toţii, da' unul din slujitori m-a îmbrâncit: "Ce dai buzna, mă?! Unde te crezi?!" Stăteau şi se uitau în lumina aceea, care sigur - nu era foc, da' parcă nici unul n-o vedea! Şi din lumina aceea, am auzit un glas plin de putere şi bucurie, zicând să-l sloboade Dumnezeu, fiindcă a ajuns să vadă cu ochii lui mântuirea lui Israel! Şi cum a tăcut glasul, lumina s-a stins şi uite, nu mai erau decât cei doi cu copilul, slujitorii care se uitau cam ciudat la bătrân - fiindcă bătrânul era cel care vorbise - şi... bătrânul, care trecu printre ei şi plecă aşa, pe drum în jos, cu pasul lui hotărât şi drept.

A fost ultima dată când l-am văzut.

Mult timp nu m-am mai gândit la el.

Acuma am şi eu vârsta lui, de atunci. Şi am rămas să spun povestea acelui copil, ca să nu se uite nimic din ce a fost şi a făcut în toată viaţa lui. Iar când a fost să moară acolo, pe cruce, doar soldatul acela roman a avut curaj să spună ca omul acela chiar a fost Fiul Lui Dumnezeu! L-am auzit cu urechile mele şi m-am cutremurat. Erau chiar cuvintele bătrânului din templu, de atunci, când văzuse copilul şi-l ţinuse în braţe.

Vedeţi voi, bătrânul şi dreptul Simeon murise cum ajunsese acasă. Fiindcă Duhul Sfânt demult îl înştiinţase că nu va muri înainte de a-l vedea pe Cristos Domnul.

Iar Dumnezeu îşi ţine întotdeauna promisiunile.

Dr. Ecaterina Hanganu

lecturi: 14.