Toma de Aquino în dialog cu islamul

Pentru Ioan Paul al II-lea, şi astăzi "model" pentru o serioasă confruntare interreligoasă

De Mariaelena Finessi

Prezentat în aceste zile la Roma, volumul "Toma de Aquino şi islamul" este primul număr din Quaderni aquinati, colecţie de studii şi documente condusă de Tommaso Di Ruzza şi co-editată de Libreria Editrice Vaticana şi de Circolo san Tommaso d'Aquino. În el sunt cuprinse actele unei întâlniri care s-a ţinut în anul 2000 cu privire la figura sfântului Toma de Aquino şi raportul dialectic instaurat de acesta cu gânditorii islamici.

"Într-o lume în care expresia propriei identităţi, şi îndeosebi a identităţii religioase, pare să-l destineze pe om la monolog - Di Ruzza clarifică importanţa iniţiativei - se vrea să se redescopere sensul dialogului. Nu pentru un exerciţiu de stil ci pentru un autentic cum-versare. O reciprocă dăruire coerentă cu căutarea adevărului şi cu vocaţia omului, adică acea "înclinaţie naturală de a cunoaşte adevărul despre Dumnezeu şi de a trăi în societate".

Unul din textele introductive ale volumului, încredinţat cardinalului Jean-Louis Tauran, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios, porneşte de la teza pe care este centrat sistemul dialogic găsit de Toma, adică faptul că "mintea umană a fost creată pentru a primi adevărul şi din acest motiv nu poate accepta eroarea". În această privinţă, aminteşte cardinalul, sunt două condiţii fundamentale pentru a instaura o confruntare fără prejudecăţi: căutarea adevărului din partea celor care intră în joc este ""cunoaştere suficientă" a religiei celuilalt".

Cu privire la prima condiţie, monseniorul Luca Brandolini, episcop emerit de Sora Aquino Pontecorvo, prezintă deschiderea intelectuală a lui Toma, neobişnuită pentru acele timpuri: "O deschidere care ajunge, în mod spontan, la acceptarea oricărei persoane". "Adevărul - a spus sfântul Toma de Aquino - nu variază în funcţie de diversitatea persoanelor". Şi această abordare, inovatoare pentru timpul său şi probabil nerespectată încă astăzi, face din Doctorul Bisericii un martor al credinţei creştine, deschis la ceea ce este bun în orice cultură. "Nu privi la cel care vorbeşte, ci ţine minte ceea ce el spune bun": în perspectiva lui Roma, dialogul nu implică deci renunţarea, ci căutarea împărtăşită a adevărului.

În practică, însă, creştinii din timpul nostru se întreabă cum să caute, împreună cu musulmanii, acest adevăr. Răspunsul nu poate face abstracţie de acele valori care ne unesc pe toţi, creştini sau necreştini. Un sens mai înalt este deasupra noastră. "De fapt, Declaraţia Nostra aetate - precizează Jean-Louis Brugučs, arhiepiscop emerit de Angers şi secretar al Congregaţiei pentru Educaţia Catolică - îi încurajează pe creştini să promoveze împreună cu musulmanii "dreptatea socială, valorile morale, pacea, libertatea" pentru toţi oamenii".

Cu privire la a doua condiţie, aceea a cunoaşterii reciproce, pe bună dreptate se poate susţine că dacă sfântul Francisc a mers în întâmpinarea musulmanilor în persoana sultanului Al-Kamil, pentru sfântul Toma a fost vorba de un dialog "la distanţă", la nivel de gândire, nu mai puţin valabil din această cauză. "Toma nu a avut nici un contact direct cu islamul", nici nu citit vreodată Coranul, aminteşte Vincenzo Benetollo, preşedinte al Societăţii Internaţionale Sfântul Toma de Aquino, "cunoştinţele lui derivă din raporturile pe care le primea de la confraţii lui dominicani şi a fost convins în mod sincer că descrierea lui Mahomed şi a islamului corespundea faptelor".

Deci este adevărat că "limbajul folosit de Toma atunci când descrie credinţa musulmană şi activitatea lui Mahomed este forate dur şi astăzi ar fi complet inacceptabil", aşa argumentează părintele Joseph Ellul, dominican, expert în dialogul cu islamul valoarea confruntării constructive schiţată de Doctor Communis Ecclesiae, contextualizându-l într-un moment istoric-cultural precis. "Dar, spunând asta - conclude părintele Ellul - trebuie să se admită că această poziţie nu excludea curiozitatea lui intelectuală şi văzându-i pe înţelepţii musulmani (şi evrei) ca însoţitori de călătorie pe drumul lung spre adevărul divin".

Deşi nu împărtăşeşte opiniile lui Roma, "metoda sa de dialog folosită pentru a ajunge la adevăr - sintetizează ambasadorul iordanian Wikdân al-Hâshemi - rămâne cea mai bună cale şi unica pentru progresul omenirii". O metodă care nu face din toleranţă pivotul său, şi pentru că aceasta are în ea negativ: "Implică, fie că ne place fie că nu, că trebuie să ne suportăm cu răbdare. În schimb acceptare înseamnă a merge în întâmpinarea unei persoane care mărturiseşte o credinţă diferită, dar cu care împărtăşim aceleaşi valori umanitare. Acceptarea implică deschiderea spre celălalt".

De fapt, conclude monseniorul Lluis Clavell, preşedinte al Academiei Pontificale a Sfântului Toma de Aquino, "orice persoană, chiar şi în cazul în care ar fi în mod clar în eroare, merită să fie iubită, deoarece aşa cum învaţă Toma, persoana "înseamnă ceea ce se găseşte mai nobil în întregul univers"".

Aşadar, şi astăzi, sau în special astăzi, Toma rămâne un model şi o condiţie pentru orice dialog serios şi folositor. Aşa scrie în enciclica "Fides et ratio" Ioan Paul al II-lea: "Un loc cu totul deosebit pe acest drum lung îi revine sfântului Toma, nu numai datorită conţinutului învăţăturii sale, ci şi datorită raportului dialogic pe care el a ştiut să-l instaureze cu gândirea arabă şi ebraică din timpul lui (...). El a avut marele merit de a pune în prim plan armonia care există între raţiune şi credinţă. Lumina raţiunii şi cea a credinţei provin ambele de la Dumnezeu, argumenta el; de aceea nu se pot contrazice între ele".

(După Zenit, 23 ianuarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.