Newman: o propunere educativă pentru comunicarea de astăzi

Publicăm în continuare Lectio magistralis ţinută la 21 ianuarie 2011 de arhiepiscopul de bologna, cardinalul Carlo Caffarra, la Institutul "Veritatis Splendor" în cadrul Sărbătorii regionale a Sfântului Francisc de Sales, patronul jurnaliştilor.

* * *

Nu mi-a fost uşor să trasez planul reflecţiei pe care mi-aţi cerut-o cu ocazia sărbătorii Patronului vostru din moment ce, din câte ştiu, fericitul J. H. Newman nu a elaborat niciodată o tratare despre comunicarea socială. Aşadar, nu puteam să expun gândirea lui în această privinţă.

Totuşi, toţi marii gânditori, gânditorii esenţială - şi Newman este desigur printre ei - pot fi întrebaţi despre orice temă care are legătură în mod serios cu viaţa noastră umană. Spuse fiind toate acestea, la sfârşit m-am gândit să procedez în felul următor. În primul punct al reflecţiei mele voi încerca să fac o schiţă a profilului spiritual al lui Newman, sau mai bine zis, a itinerarului său interior. În al doilea punct voi încerca să verific ce "provocări" vin din acest itinerar pentru cel care lucrează în comunicarea socială.

1. Schiţa profilului spiritual

J. H. Newman a scris epigraful care trebuia să fie sculptat pe mormântul lui. Este următorul: Ex umbris et imaginibus in veritatem.

Dacă un om compune epigraful mormântului său, nu este îndoială că odată cu el vrea să facă sinteza întregii sale activităţi umane şi să-i dea cheia de interpretare. Şi în realitate acea inscripţie "este cifra întregii sale viziuni despre lume, figura conform căreia concepea destinaţia reală a inteligenţei noastre, care, locuind în sfera manifestării şi a aparenţei (imago, umbra), trebuie să vrea şi să caute cu toată fiinţa sa o certitudine legitimată de adevăr" [P. Murray, în: J. H. Newman, Scritti oratoriani, Cantagalli, Siena 2010, XIII].

Itinerarul lui Newman este schiţat astfel în substanţa sa: este pelerinul în drum spre adevăr cel care salvează, dincolo de aparenţe şi de umbre. Însă trebuie notat imediat că nu e vorba de un adevăr oarecare. Este adevărul care este propunere de mântuire, care este cale spre mântuirea definitivă, veşnică. Este adevărul religios în sensul cel mai puternic. Să-l ascultăm pe Newman: "Există un adevăr; există un singur adevăr, eroarea religioasă este prin natura sa imorală; (...) trebuie să ne temem de eroare; căutarea adevărului nu trebuie să fie satisfacere a curiozităţii; obţinerea adevărului nu se aseamănă în nimic cu excitaţia unei descoperiri; spiritul nostru este supus adevărului, deci nu-i este superior şi este ţinut nu atât să discute despre el, ci să-l venereze" [Lo sviluppo della dottrina cristiana, Il Mulino, Bologna 1967, 377].

Înainte de a continua îmi place să atrag atenţia voastră asupra unui fapt. În scrierile sale Newman nu vorbeşte niciodată [asemenea lui Augustin] despre drumul spre adevăr ca despre o înălţare, o urcare continuă spre Dumnezeu de la gradul inferior la gradul superior. El configurează drumul său spre adevăr ca un itinerar, un drum, un pelerinaj obositor.

Itinerarul are în Newman trei momente fundamentale [tot ca Augustin]. Le amintesc foarte sintetic.

Primul - l-am putea numi prima convertire - este descris în modul următor: "... confirmându-mă în neîncrederea mea în realitatea fenomenelor materiale şi făcându-mă să mă odihnesc în gândul despre numai două fiinţe absolute şi în mod luminos evidente în ele însele, eu însumi şi Creatorul meu" [Apologia pro vita sua, Paoline, Milano 2001, 137-138].

Înainte de această descoperire Newman credea că realitatea într-adevăr consistentă era aceea în care îl cufundau simţurile sale. "Realul" este ceea ce poate fi apucat cu mâna; ceea ce este măsurabil şi calculabil.

El ne spune că a citit câteva lucrări ale lui Hume. A copiat câteva versuri franceze ale lui Voltaire, care negau nemurirea sufletului, şi s-a gândit: "cât este de teribil, însă cât este de plauzibil" [cf. ibidem, pag. 136].

În prima sa convertire Newman recunoaşte că lucrurile sunt invers: singurele realităţi într-adevăr consistente sunt Dumnezeu şi sufletul, adică faptul că noi suntem un eu spiritual. Aceasta este prima trecere ex umbris et imaginibus in veritatem. A se observa bine. Nu e vorba de un eveniment spiritual care se referă numai şi în mod deosebit la domeniul cunoaşterii noastre, ci este o nouă formă de viaţă care se imprimă în persoana tânărului Newman. Un text de R. Guardini ne poate ajuta să înţelegem forţa acestei descoperiri. "Este experienţa propriului arhé: conştiinţa că provenim de la Dumnezeu; că avem propriile rădăcini originare în El, mai precis în voinţa lui creativă" [Etica, Morcelliana, Brescia 2001, 512].

A doua convertire este constituită de ceea ce Newman numeşte "principiul dogmatic". Aşa vorbeşte el despre asta. "De la vârsta de cincisprezece ani dogma a fost principiul fundamental în religia mea; o religie redusă la un simplu sentiment pentru mine este un vis şi o înşelare" [Apologia pro vita mea, cit. 187]. Toată viaţa, Newman va considera că pericolul cel mai mare în care se află astăzi credinţa este negarea principiului dogmatic, negare pe care Newman o numeşte principiu liberal, adică ideea şi experienţa unui creştinism construit de individ făcând abstracţie de obiectivitatea Revelaţiei păstrată de Biserică.

Deci principiul dogmatic ia formă concretă, obiectivă, istorică, în realitatea Bisericii. "Dumnezeu şi sufletul" nu indică deci un itinerar de viaţă care consistă în afirmarea propriei subiectivităţi. Dimpotrivă. Este un itinerar de depăşire a subiectivismului, condus de ascultarea faţă de Revelaţia transmisă de Biserică. Creştinismul nu denotă o stare de conştiinţă, ci se arată în ascultarea credinţei. "Astfel toată misiunea şi munca unui creştin se organizează în jurul acestor două elemente: credinţa şi ascultarea. El «priveşte la Isus» [Evr 2,9]... şi acţionează conform voinţei lui. Mi se pare că astăzi suntem în pericol de a nu da importanţa pe care ar trebui s-o dăm nici unuia din cei doi. Considerăm orice adevărată şi îngrijită reflecţie asupra conţinutului credinţei ca ortodoxie sterilă, ca subtilitate tehnică. Prin urmare face să consiste criteriul evlaviei noastre în posesia unei aşa-numite dispoziţii sufleteşti spirituale".

Din "principiul dogmatic" derivă pentru Newman faptul că problema centrală a existenţei este problema Bisericii: unde primim în ascultarea credinţei Revelaţia divină? Care este Biserica adevărată?

A treia convertire este cea la Biserica catolică, în momentul în care Newman a avut certitudinea că ea era Biserica adevărată. A fost un act de ascultare pură faţă de adevărul pe care îl arăta conştiinţa. "De asta sunt sigur, că numai o chemare simplă, condusă de obligaţie este garanţie pentru a părăsi Biserica noastră; nu preferinţa pentru o altă Biserică, nu gustul faţă de liturgia ei, nu speranţa unui progres spiritual mai mare; nu indignarea, nu dezgustul faţă de persoane sau faţă de lucrurile între care ne află în Biserica de Anglia. Singura întrebare este aceasta: pot eu (întrebarea este personală; nu: poate altcineva, ci pot eu) să mă mântuiesc în Biserica de Anglia? Aş fi mântuit, dacă ar trebui să mor în noaptea aceasta? Este un păcat de moarte, pentru mine, să nu trec la o altă confesiune?" [Apologia pro vita mea, cit., 371]. "A fost ca şi cum aş intra în por după ce am fost în marea aflată în furtună" [Apologia pro vita mea, cit., 378].

Itinerarul ex umbris et imaginibus in veritate a ajuns în port: din lumea umbrită şi inconsistentă la adevărul lui Dumnezeu şi al propriului eu; de la inconsistenţa stărilor subiective la adevărul Revelaţiei divine transmisă de Biserică; de la comuniunea anglicană la Biserica catolică.

Care a fost dinamismul interior care l-a mişcat pe Newman în această căutare? Forţa care dinăuntru îl stimula să treacă ex umbris et imaginibus in veritatem? Conştiinţa sa. Primatul adevărului şi primatul conştiinţei sunt în Newman ca şi concavul şi convexul aceleiaşi figuri. Faptul de a fi contrapus pe unul celuilalt a fost cea mai fatală dintre erorile moderne.

Pentru Newman conştiinţa este capacitatea de a recunoaşte adevărul şi exigenţele sale în domeniile decisive pentru destinul veşnic al omului: morala şi religia. Deci conştiinţa este originară, permanentă , revelaţie naturală indispensabilă pe care Dumnezeu o face despre El însuşi omului: este primul său [nu în sens cronologic] Cuvânt pe care Dumnezeu îl spune omului. Convertirile lui Newman sunt drumul conştiinţei lui, adică al ascultării faţă de adevărul care în mod treptat se arăta persoanei sale. Contrariul unui drum al propriei subiectivităţi care se afirmă pe ea însăşi în autonomie totală. Conceptul pe care îl are Newman despre conştiinţă este exact opusul conceptului elaborat de subiectivismul modern.

Cred că fascinaţia exercitată de Newman asupra celor care intră în lumea lui spirituală este tocmai aceasta: faptul de a fi legat conştiinţa cu adevărul, cu Dumnezeu; şi reciproc: faptul de a fi înrădăcina adevărul moral şi religios înlăuntrul conştiinţei. Adevărul este subiectivitatea, a scris marele său contemporan Kierkegaard [tema este dezvoltată în nota conclusivă la Firimituri de filozofie, II, secţiunea a II-a, cap. 1). Şi Newman gândeşte aşa, dar într-un sens în întregime mai adevărat. Kierkegaard a închis subiectivitatea în "Individ", dezlipind-o de Biserică, depozitarul adevărului care mântuieşte.

Închei cu un gând al lui Newman care este perfect potrivit la această întâlnire. Primatul Adevărului a fost afirmat întotdeauna de Newman cu limbaj corespunzător, cu un ton adecvat. El tinde mereu să inspire încredere şi să convingă cu umilinţă, simplitate, bucurie şi răbdare. Aşa se ruga sfântul Filip Neri: "aspectul meu să fie mereu deschis şi vesel, şi cuvintele mele gentile şi plăcute, aşa cum se potriveşte celor care, oricare ar fi starea vieţii lor, se bucură de cel mai mare dintre bunuri, de favoarea lui Dumnezeu şi de aşteptarea fericirii veşnice" [Meditazioni e preghiere, Jaka Book, Milano 2002, 193-194]. Altarul din capela lui din Birmingham este dominat de imaginea sfântului Francisc de Sales, marele sfânt umanist. De la el a luat motoul său de cardinal, "cor ad cor loquitur".

2. Newman şi comunicarea

Ce vă spune vouă care lucraţi în mass-media această persoană şi itinerarul său spiritual?

Doresc să pornesc de la ultima consideraţie. Motoul de cardinal luat de la sfântul Francisc de Sales denotă în primul rând o metodă de comunicare. Newman, în lucrările sale, este un "tovarăş de călătorie". El se alătură cititorului sau ascultătorului său pentru a-l conduce prin argumentări simple şi profunde la descoperirea adevărului. Modul lui de a scrie fascinează nu numai din punctul de vedere al clarităţii de expunere, ci şi pentru că te face "să simţi" apropierea unui maestru care te conduce.

În predica a cincea rostită în biserica universitară din Oxford la 21 ianuarie 1832, Newman se întreabă cum de predica apostolică, în pofida tuturor dificultăţilor, a avut mare succes: "care este acea calitate ascunsă a adevărului şi cum face să prevaleze singură asupra numeroaselor şi multiformelor erori de care este în mod simultan şi neîncetat atacată?" [J.H. Newman, Scritti filosofici, Bompiani, Milano 2005, 165].

Şi continuă: "Răspund că în lume el a fost susţinut nu ca un sistem, nu de cărţi, nici de argumentaţii, nici de puterea vremelnică, ci de influenţa personală a oamenilor (...) care sunt în acelaşi timp maeştrii şi modelele lui" [ibidem, 191].

Văd iar o sintonie singulară cu Kierkegaard. Forma pentru a comunica adevărul care mântuieşte este aceea de "a fi înăuntru", adică de "a se prezenta în caracter".

Toată tema ar merita reflecţie lungă. Nu trebuie să fiţi "cu orice preţ producători ai consensului" celui care vă citeşte, vă vede sau vă ascultă. Nu persuasiunea este prima voastră misiune, ci convingerea. Şi convingerea este rezultatul unei argumentări raţionale, simple şi cordiale, blânde şi luminoase.

Însă toate acestea nu reprezintă totul; mai mult, nici măcar nu sunt cele mai importante. Aşa cum am văzut, întregul itinerar al lui Newman a fost drumul pelerinului spre adevăr. El a scris: "adevărul ca atare trebuie să conducă atât conduita politică precum şi cea privată". Slujirea voastră este una adusă conştiinţei pentru ca să judece cu adevăr. Este ceea ce învaţă sfântul Paul: "Am renunţat la cele ascunse şi ruşinoase, nu umblăm cu prefăcătorie şi nici nu falsificăm cuvântul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, arătând adevărul, ne prezentăm în faţa conştiinţei oricărui om înaintea lui Dumnezeu" [2Cor 4,2].

Se poate scrie în faţa pieţei; se poate scrie în faţa puternicului de serviciu: Newman ne învaţă să scriem şi să vorbim "în faţa oricărei conştiinţe": "înaintea lui Dumnezeu".

Spus cu alte cuvinte. Se poate face o folosire instrumentală a propriei raţiuni, atunci când se vorbeşte sau se scrie. Folosire instrumentală înseamnă că nu intenţionez să judec scopul pe care mi-l stabilesc; mă interesează numai să găsesc modalitatea comunicativă pentru a-l obţine. O folosire instrumentală a raţiunii comportă des a fi interlocutor nu cu conştiinţa ci cu pasiunile şi/sau interesele interlocutorului.

Desigur sau foarte probabil alţi vă vor spune sau şi voi veţi fi tentaţi să credeţi că această poziţie nu se poate avea în agora comunicării; că acela care ar avea-o, până la urmă ar dispare de pe scenă: "admirăm simplitatea voastră, dar nu vă invidiem nebunia" [Tucidide, Istoria războiului penelopian V, 105, 20], ar spune cel care cunoaşte lumea.

Închei aşadar cu cuvintele lui Newman: "Aşadar, toţi cei care recunosc glasul lui Dumnezeu care vorbeşte înlăuntrul lor şi îi incită spre cer, să aştepte cu răbdare Sfârşitul, străduindu-se şi acţionând cu sârguinţă, aşteptând ziua aceea în care vor fi deschise cărţile şi toată dezordinea afacerilor umane va fi reexaminată şi pusă în ordine (...); atunci când înţelepţii vor străluci ca splendoarea firmamentului; cei care îi vor fi dus pe mulţi la dreptate vor străluci ca stelele pentru totdeauna" [o.c., 202-203].

(După Zenit, 22 ianuarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.