Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

Colocviu cu cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregației Cauzelor Sfinților

Rapiditate și rigoare în cauza de beatificare a lui Ioan Paul al II-lea

De Nicola Gori

Acuratețe, scrupulozitate, profesionalitate: acestea sunt modalitățile prin care a fost îndeplinit itinerarul cauzei de beatificare a lui Ioan Paul al II-lea. Dacă pe de o parte, beatificarea lui vine în timp record, pe de altă parte nu s-au făcut concesii în procedurile prevăzute de normativa canonică. A fost vorba numai de o linie preferențială - acordată de însuși Benedict al XVI-lea - care a permis să se accelereze timpii. De fapt, între moartea lui Ioan Paul al II-lea și celebrarea de beatificare de la 1 mai vor trece șase ani și 29 de zile. Desigur, pentru poporul lui Dumnezeu sfințenia Papei Wojtyla nu a fost pusă niciodată în discuție. Și tocmai faima de sfințenie și faima semnelor au fost cele care au însoțit și susținut întregul itinerar procesual. Este ceea ce explică în acest interviu dat ziarului nostru cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregației Cauzelor Sfinților.

Această cauză s-a încheiat aproape în timp record. Rapiditatea nu a fost în dauna rigorii și acurateței, nu atât procedurale, cât mai ales în posibila judecată a unui personaj complex?

Este adevărat că a fost foarte rapidă cauza, însă a avut două facilitări. Prima a fost faptul că Benedict al XVI-lea a acordat imediat dispensa de cei cinci ani de așteptare stabiliți. Deci cauza a început aproape imediat după moartea lui Ioan Paul al II-lea. A doua a fost un fel de linie preferențială: având derogarea, cauza a fost fără o listă de așteptare în față, motiv pentru care a putut să înainteze fără impedimentul altor proceduri aflate în desfășurare. Acuratețea, care a fost maximă, s-a unit cu o mare atenție, o mare profesionalitate din partea postulaturii în pregătirea așa-numitei Positio cu privire la exercitarea eroică a virtuților și cu privire la viață, și în pregătirea și a răspunsurilor la eventuale obiecții. Toate acestea au fost îndeplinite cu mare scrupulozitate de către postulatură, motiv pentru care la 19 decembrie 2009 Papa a putut să semneze decretul despre virtuțile eroice. Apoi a început examinarea minunii, care fusese deja depozitată în congregație, chiar dacă nu se putea trece la examinarea ei fără a fi fost asigurat înainte decretul despre eroismul virtuților. Minunea a fost studiată cu mare atenție, aș spune cu stare de nervozitate, și pentru că asupra ei exista o mare presiune mediatică. Medicii, fie francezi, fie italieni, nu au grăbit în nici un fel timpii și au supus totul la o aprofundare atentă. Am lăsat aceeași libertate consultării noastre medicale, pentru ca experții să poate acționa după conștiința lor și după știința lor. La rândul său, postulatura a răspuns mereu cu promptitudine la solicitările noastre. Neavând în față alte cauze, am avut imediat acces fie la consultarea medicală, fie la cea a teologilor și fie la consultarea obișnuită a episcopilor și a cardinalilor. Rapiditatea cauzei nu a fost în dauna nici a acurateței itinerarului procedural, nici a profesionalității în prezentarea personajului. De altfel, faima de sfințenie era așa de răspândită și constatată încât misiunea noastră a fost ușurată.

Recunoașterea minunii a avut loc în mod liniar sau a fost contrastată?

A avut loc în mod liniar, după etapele și dinamica acestor proceduri. Asupra părerilor specialiștilor și a oamenilor de știință din consultarea medicală Congregația nu intervine, ci le respectă în totalitate. După calea liberă a consultării medicale s-a trecut la examinarea consultanților teologi și apoi, în sfârșit, la consultarea obișnuită a cardinalilor și a episcopilor.

Care a fost minunea?

În mod specific e vorba de vindecarea de boala Parkinson a surorii franceze Marie Simon Pierre Normand, călugăriță din Institut des petits soeurs des maternités catholiques. Boala i-a fost diagnosticată în anul 2001 de medicul curant și apoi de alți specialiști. Sora a primit îngrijirile respective, care desigur în loc să o vindece mai mult îi atenuau numai în parte durerile. La vestea morții Papei Wojtyla, sora Marie și surorile din institut au început să invoce mijlocirea lui pentru vindecare. La 2 iunie 2005, obosită și oprimată de dureri, călugărița a manifestat superioarei intenția de a fi scutită de munca profesională de infirmieră. Însăși superioara a invitat-o să se încreadă în mijlocirea lui Ioan Paul al II-lea și să se roage. Sora a petrecut o noapte liniștită. La trezire s-a simțit vindecată. Dispăruseră durerile și nu simțea nici o înțepenire în articulații. Era ziua de 3 iunie 2005, solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus. Sora Marie a întrerupt imediat tratamentele și a mers la medicul curant care a constatat vindecarea.

Călugărița vindecată miraculos era bolnavă de Parkinson, aceeași boală a lui Ioan Paul al II-lea. Ce lectură teologică putem da acestei coincidențe?

Și eu am observat corelația. Și chiar sora a făcut asta. Atunci când a murit Ioan Paul al II-lea, sora Marie a fost foarte zdruncinată văzând că a murit chiar de boala pe care o avea ea. Și s-a gândit că probabil Papa răposat ar fi putut să o ajute cunoscând gravitatea bolii.

În timpul procesului toți martorii interpelați au fost unanimi în evidențierea virtuților lui Karol Wojtyla sau au existat voci disonante?

Prin drept, prin practică și chiar conform normativei noastre, postulatorul trebuie să interogheze fie martorii favorabili, fie martorii contrari. Din acest punct de vedere, postulatura a făcut o lucrare bună pentru a împrăștia toate umbrele. Așa cum am spus în cuvântul meu la deschiderea lui Studium, munca postulatorilor este extrem de serioasă și trebuie să fie făcută în manieră scrupuloasă, pentru că desfășoară o formă deosebită de colaborare cu Papa în magisteriul său obișnuit.

Este pentru prima dată când un Pontif beatifică un predecesor al său în ultimele zece secole: ce semnificație are această circumstanță?

Este o semnificație de continuitate, nu numai în magisteriu, ci și în sfințenia personală. De altfel, în aceste ultime două secole avem o serie de episcopi de Roma a căror sfințenie a fost recunoscută, chiar dacă în grade diferite: Pius al X-lea, Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul I. Pontifi care au predat ștafeta nu numai a magisteriului și a conducerii Bisericii, ci și a exemplului în sfințire.

Sensus fidelium al poporului lui Dumnezeu decretase deja sfințenia lui Ioan Paul al II-lea. Itinerarul canonic al cauzei a resimțit această presiune?

Eu nu aș spune presiune: mai degrabă, însoțire. Sensus fidelium este ceea ce noi numim, în termen tehnic, faima de sfințenie și de semne, care este indispensabilă pentru o cauză. O procedură nu poate să fie dusă la capăt dacă nu există această însoțire din partea credincioșilor, faima de sfințenie a figurii slujitorului lui Dumnezeu și faima semnelor. Cu alte cuvinte, poporul recurge la slujitorul lui Dumnezeu pentru a avea haruri. Și asta a existat. "Sfânt imediat" este un lucru bun, dar trebuie să fie "sfânt sigur", pentru că graba nu aduce roade bune.

Beatificarea lui Ioan Paul al II-lea pune capăt cercetării istorice asupra actelor și asupra însemnătății pontificatului său?

Nu, deloc. Să ne gândim la Grigore al VII-lea, Pius al V-lea, Sixt al V-lea, Benedict al XIV-lea. Pontificatele lor sunt supuse la o continuă investigație și revizuire istorică. Istoria nu este niciodată încheiată. Actele de conducere pot să fie mereu studiate, îmbogățite cu alte interpretări. Teologii țin cont de toate documentele, însă în cazul lui Ioan Paul al II-lea nu a fost găsit nimic problematic.

Ce se poate răspunde celor care ridică îndoieli cu privire la oportunitatea unei beatificări așa de rapide a unui Pontif?

Nu e vorba de o beatificare rapidă. Itinerarul a respectat toate capcanele procesului, așa cum sunt aplicate și la celelalte cauze. Facilitările despre care vorbeam înainte au permis această accelerare a itinerarului. Cred că a fost oportun, pentru că valul de emoție trezit înlăuntrul și în afara Bisericii datorită morții lui Ioan Paul al II-lea a revelat că lumea privea la acest Papă cu o simpatie și o iubire extraordinare. Și sunt convins că el merita acest sentiment.

Există deja o minune în studiu pentru canonizare?

Am recomandat de mai multe ori postulatorului ca pentru noua minune să nu fie aceeași supraexpunere mediatică ce a avut loc pentru minunea de beatificare. Este necesar ca totul să fie făcut cu circumspecția și calmul necesare. Numai la sfârșit, când constatarea a fost făcută, este oportun de vorbit despre ea. Trebuie evitat ca medicii și experții să îndure orice tip de condiționare.

Care este exemplul deosebit de sfințenie pe care Ioan Paul al II-lea l-a lăsat Bisericii și societății contemporane?

În mod esențial a lăsat două atitudini. Prima este o mare credință în prezența lui Dumnezeu în istorie, pentru că întruparea este eficace, învinge răul: harul prezenței euharistice a Domnului depășește toate barierele și regimurile antiumane. Karol Wojtyla a trăit regimurile nazist și comunist, și a văzut implozia și distrugerea amândurora. A doua atitudine este marele său spirit misionar. Călătoriile Papei erau activitate misionară adevărată și proprie. Ajungea până la marginile pământului pentru a vesti Evanghelia lui Cristos. Îl consider un mare Pontif misionar. Și Redemptoris missio este o enciclică extraordinară, încă actuală.

Aveți o amintire personală despre Ioan Paul al II-lea?

Avea un mare simț al prieteniei, al respectului. M-a ales ca secretar al Congregației pentru Doctrina Credinței. Am fost hirotonit episcop de el la 6 ianuarie 2003: eram doisprezece, ultimii care au primit de la Papa Wojtyla hirotonirea episcopală. Îl întâlneam în fiecare lună, ca secretar al Congregației pentru Doctrina Credinței, solicitat de cardinalul de atunci Ratzinger, care era superiorul meu direct. Și Ioan Paul al II-lea asculta îndelung, asculta mereu. L-am cunoscut înainte de numirea mea la dicaster, când participam la consultările teologilor despre anumite teme. Și în aceste reuniuni lucrul care mă uimea cel mai mult era capacitatea lui de ascultare. Noi vorbeam, el asculta. Și numai după aceea, când ne revedeam la prânz, făcea observațiile sale. Era evidentă voința lui de a înțelege profund.

(După L'Osservatore romano, 16 ianuarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu


 

lecturi: 25.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat