Imnul de vespere pentru Botezul Domnului

Ape de moarte pentru a plonja în viaţă

De Inos Biffi

Botezul în Iordan este printre misterele principale ale vieţii lui Cristos. De aceea, nu surprinde că îi este dedicată în întreagă festivitate, la încheierea timpului Crăciunului, chiar dacă motivul botezial atinge deja Epifania. Acel mister îl atinge pe Domnul şi se referă la noi toţi.

Imnul de vespere - de factură modestă şi de un autor necunoscut din secolul al X-lea, în dimetri iambici acatalectici şi ritmici - începe cântându-l pe Unicul Născut al lui Dumnezeu care vine la noi de la Tatăl "pentru a ne consacra cu apa botezului şi a ne renaşte în credinţă". Coborât din înaltul cerurilor, el scufundă în Iordan omenitatea noastră încărcată de păcat, dezlegând-o de moarte, reprezentată de valurile fluviului spectator al atâtor "minunăţii divine". Astfel primim ca dar o existenţă nouă şi fericită, la rândul său ea însăşi prevestită de ieşirea lui Isus din mormântul apelor. Să continuăm cu imnul: "Tu iei forma omului şi, răscumpărând creatura din moarte, îi reverşi bucuriile vieţii". Deja în acea baie este început şi figură a pătimirii şi a învierii Domnului, deasupra căruia, imediat ce a fost botezat, se deschid cerurile, în timp ce coboară Duhul ca un porumbel, şi Tatăl îl proclamă pe Fiul său "cel preaiubit", în care se află toată bucuria sa.

"În Iordan - scrie sfântul Ambroziu - Cristos a instituit forma băii mântuitoare (In Iordane baptizatus est Christus, quando formam lavacri salutaris instituit)". De interpellatione Iob et David 4, 4.

Pe de altă parte, evoca multe evenimente de mântuire. Începând de la trecerea pentru noul exod cu Iosue: Isus coboară în acele ape de moarte şi de viaţă ca un nou Iosue, care conduce noul Popor al lui Dumnezeu spre ţara definitivă a libertăţii.

Rămânea apoi asupra acelui fluviu amintirea traversării lui cu picioarele uscate, din partea profeţilor Ilie şi Elizeu; şi cea a scufundării minunate în apele lui a lui Naaman sirianul, vindecat de lepră.

Sunt haruri pe care le implorăm la încheierea imnului: "Vino binevoitor în noi, o, Răscumpărătorule, şi revarsă în inimile noastre lumina divină clară"; "Rămâi cu noi; îndepărtează noaptea întunecată, spală-ne orice păcat şi dă-ne medicamentul tău milostiv".

Viaţa lui Isus este înscrisă în mod indisolubil în memoria şi în inima Bisericii, care, în festivităţile care sunt în anul liturgic, o reia şi o meditează din nou cu reînnoită aducere de mulţumire şi uimire niciodată epuizată. De fapt, ea nu tinde să mărească atât cunoaşterea exterioară a existenţei lui Isus, cât mai ales să o retrăiască sau, conform îndemnului lui Bernard adresat călugărilor săi de la Clairvaux, să se hrănească din ea şi să-i guste suavitatea (Predici de Advent 3, 2).

Reevocând botezul lui Cristos, suntem mai intim, şi aproape în mod experimental, iniţiaţi la misterul filiaţiei sale divine, apărută şi ascultată în epifania trinitară care însoţeşte umila supunere la slujirea Precursorului înlemnit care ezită să înmormânteze în ape pe acela care este mai mare decât el.

Descoperind în acel gest de înjosire prevestirea crucii şi a învierii simţim solidaritatea lui Cristos cu omenitatea noastră păcătoasă, în timp ce gândul se îndreaptă spre botezul nostru, când, făcuţi conformi lui Isus Primul Născut dintre mulţi fraţi, şi deasupra noastră cerul se deschide, primim pe Duhul Sfânt şi suntem, la rândul nostru, numiţi de către Tatăl fiii lui în Fiul.

Şi astfel viaţa se reînnoieşte în Biserică: este scopul şi rodul celebrărilor liturgice.

(După L'Osservatore romano, 9 ianuarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 13.