Vatican: Audienţa generală de miercuri, 26 ianuarie 2011. Despre Ioana d'Arc

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre Ioana d'Arc, o tânără sfântă de la sfârşitul evului mediu, moartă la 19 ani, în anul 1431. Această sfântă franceză, citată de mai multe ori în Catehismul Bisericii Catolice, este deosebit de apropiată de sfânta Ecaterina de Siena, patroana Italiei şi a Europei, despre care am vorbit într-o cateheză recentă. De fapt, sunt două femei tinere din popor, laice şi consacrate în feciorie; două mistice angajate, nu în mănăstire, ci în mijlocul celor mai dramatice realităţi ale Bisericii şi ale lumii din timpul lor. Sunt probabil cele mai caracteristice figuri ale acelor "femei puternice" care, la sfârşitul evului mediu, au purtat fără frică marea lumină a Evangheliei în evenimentele complexe ale istoriei. Am putea să le alăturăm femeilor sfinte care au rămas pe Calvar, aproape de Isus răstignit şi de Maria Mama lui, în timp ce apostolii au fugit şi însuşi Petru l-a tăgăduit de trei ori. Biserica, în acea perioadă, trăia criza profundă a marii schisme din Occident, care a durat aproape 40 de ani. Când a murit Ecaterina de Siena, în 1380, există un papă şi un antipapă; când se naşte Ioana, în anul 1412, există un papă şi doi antipapi. Împreună cu această sfâşiere în interiorul Bisericii, existau războaie fratricide continue între popoarele creştine din Europa, dintre care cel mai dramatic a fost interminabilul "Război de o sută de ani" între Franţa şi Anglia.

Ioana d'Arc nu ştia nici să citească nici să scrie, dar poate să fie cunoscută în adâncul sufletului ei graţie a două izvoare de valoare istorică excepţională: cele două Procese care se referă la ea. Primul, Procesul de Condamnare (PCon), conţine transcrierea interogatoriilor lungi şi numeroase ale Ioanei în timpul ultimelor şase luni ale vieţii sale (februarie-mai 1431), şi prezintă înseşi cuvintele sfintei. Al doilea, Procesul de nulitate a condamnării, sau de "reabilitare" (PNul), conţine depoziţiile a circa 120 de martori oculari din toate perioadele vieţii sale (cf. Procčs de condamnation de Jeanne d'Arc, 3 vol. şi Procčs en nullité de la condamnation de Jeanne d'Arc, 5 vol., ed. Klincksieck, Paris l960-1989).

Ioana se naşte la Domremy, un mic sat situat la graniţa dintre Franţa şi Lorena. Părinţii ei sunt ţărani avuţi, cunoscuţi de toţi ca foarte buni creştini. De la ei primeşte o bună educaţie religioasă, cu o însemnată influenţă a spiritualităţii Numelui lui Isus, învăţată de sfântul Bernardin de Siena şi răspândită în Europa de franciscani. Cu numele lui Isus este unit mereu numele Mariei şi astfel, pe fondul religiozităţii populare, spiritualitatea Ioanei este profund cristocentrică şi mariană. Încă din copilărie, ea demonstrează o mare caritate şi compasiune faţă de cei mai săraci, bolnavi şi toţi cei suferinzi, în contextul dramatic al războiului.

Din înseşi cuvintele ei ştim că viaţa religioasă a Ioanei se formează ca experienţă mistică începând de la vârsta de 13 ani (PCon, I, pag. 47-48). Prin "glasul" sfântului arhanghel Mihail, Ioana se simte chemată de Domnul să intensifice viaţa sa creştină şi chiar să se angajeze personal pentru eliberarea poporului său. Răspunsul ei imediat, "da"-ul ei, este votul de feciorie, cu o nouă angajare în viaţa sacramentală şi în rugăciune: participarea zilnică la Liturghie, Spovadă şi Împărtăşanie frecvente, lungi momente de rugăciune tăcută în faţa Răstignitului sau a imaginii Sfintei Fecioare Maria. Compasiunea şi angajarea tinerei franceze de la ţară în faţa suferinţei poporului său sunt făcute mai intense de raportul ei mistic cu Dumnezeu. Unul din aspectele cele mai originale ale sfinţeniei acestei tinere este tocmai această legătură între experienţa mistică şi misiunea politică. După anii de viaţă ascunsă şi de maturizare interioară urmează cei doi ani, puţini, dar intenşi, ai vieţii sale publice: un an de acţiune şi un an de pătimire.

La începutul anului 1429, Ioana începe opera sa de eliberare. Numeroasele mărturii ne arată această tânără femeie de numai 17 ani ca o persoană foarte puternică şi hotărâtă, capabilă să convingă bărbaţi nesiguri şi descurajaţi. Depăşind toate obstacolele, îl întâlneşte pe Delfin de Franţa, viitorul rege Carol al VII-lea, care la Poitiers o supune unui examen din partea câtorva teologi de la Universitate. Judecata lor este pozitivă: în ea nu văd nimic rău, numai o creştină bună.

La 22 martie 1429, Ioana dictează o scrisoare importantă adresată regelui Angliei şi oamenilor lui care asediază oraşul Orléans (Ibid., pag. 221-222). Propunerea ei este una de adevărată pace în dreptate între cele două popoare creştine, în lumina numelor lui Isus şi al Mariei, dar este respinsă, şi Ioana trebuie să se angajeze în lupta pentru eliberarea oraşului, care are loc la 8 mai. Celălalt moment culminant al acţiunii ei politice este încoronarea regelui Carol al VII-lea la Reims, la 17 iulie 1429. Timp de un an întreg, Ioana trăieşte cu soldaţii, îndeplinind în mijlocul lor o adevărată misiune de evanghelizare. Sunt numeroase mărturiile referitoare la bunătatea ei, la curajul ei şi la curăţia ei extraordinară. Este numită de toţi şi ea însăşi se defineşte "virgina", adică fecioara.

Pătimirea Ioanei începe la 23 mai 1430, când cade prizonieră în mâinile duşmanilor săi. La 23 decembrie este condamnată în oraşul Rouen. Acolo se desfăşoară lungul şi dramaticul Proces de condamnare, care începe în februarie 1431 şi se termină la 30 mai cu arderea pe rug. Este un proces mare şi solemn, prezidat de doi judecători ecleziastici, episcopul Pierre Cauchon şi inchizitorul Jean le Maistre, dar în realitate condus în întregime de un numeros grup de teologi de la celebra Universitate din Paris, care participă la proces ca asesori. Sunt ecleziastici francezi, care făcând alegerea politică opusă alegerii Ioanei, au apriori o judecată negativă cu privire la persoana ei şi la misiunea ei. Acest proces este o pagină tulburătoare din istoria sfinţeniei şi este şi o pagină luminoasă cu privire la misterul Bisericii, care, conform cuvintelor Conciliului al II-lea din Vatican, este "deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare" (LG, 8). Este întâlnirea dramatică dintre această sfântă şi judecătorii ei, care sunt ecleziastici. Ioana este acuzată şi judecată de aceştia, ajungând să fie condamnată ca eretică şi trimisă la moartea teribilă de ardere pe rug. Spre deosebire de teologii sfinţi care au luminat Universitatea din Paris, ca sfântul Bonaventura, sfântul Toma de Aquino şi fericitul Duns Scotus, despre care am vorbit în câteva cateheze, aceşti judecători sunt teologi cărora le lipseşte caritatea şi umilinţa de a vedea în această tânără acţiunea lui Dumnezeu. Vin în minte cuvintele lui Isus conform cărora misterele lui Dumnezeu sunt revelate celui care are inima celor mici, în timp ce rămân ascunse celor înţelepţi şi pricepuţi care nu au umilinţă (cf. Lc 10,21). Astfel, judecătorii Ioanei sunt în mod radical incapabili să o înţeleagă, să vadă frumuseţea sufletului ei: nu ştiau că ei condamnă o sfântă.

Apelul Ioanei făcut la judecata papei, la 24 mai, este respins de tribunal. În dimineaţa zilei de 30 mai, primeşte pentru ultima dată sfânta Împărtăşanie în închisoare, şi este condusă imediat la supliciu în piaţa veche. Îi cere unuia dintre preoţi să ţină în faţa rugului o cruce de procesiune. Astfel moarte privindu-l pe Isus Răstignit şi rostind de mai multe ori şi cu glas tare numele lui Isus (PNul, I, pag. 457; cf. Catehismul Bisericii Catolice, 435). Circa 25 de ani mai târziu, Procesul de Nulitate, deschis sub autoritatea papei Calixt al III-lea, se încheie cu o sentinţă solemnă care declară nulă condamnarea (7 iulie 1456; PNul, II, pag. 604-610). Acest proces lung, care a adunat depoziţiile martorilor şi judecăţile multor teologi, toate favorabile Ioanei, scoate în evidenţă nevinovăţia ei şi fidelitatea ei perfectă faţă de Biserică. Ioan d'Arc va fi apoi canonizată de Benedict al XV-lea, în anul 1920.

Iubiţi fraţi şi surori, Numele lui Isus, invocat de sfânta noastră până în ultimele clipe ale vieţii sale pământeşti, era ca respiraţia continuă a sufletului ei, ca bătaia inimii ei, centrul întregii sale vieţi. "Misterul carităţii lui Ioan d'Arc", care l-a fascinat aşa de mult pe poetul Charles Péguy, este această iubire totală a lui Isus şi a aproapelui în Isus şi prin Isus. Această sfântă a înţeles că iubirea cuprinde toată realitatea lui Dumnezeu şi a omului, a cerului şi a pământului, a Bisericii şi a lumii. Isus este mereu pe primul loc în viaţa ei, conform expresiei sale frumoase: "Domnul nostru slujit cel dintâi" (PCon, I, pag. 288; cf. Catehismul Bisericii Catolice, 223). A-l iubi înseamnă a asculta mereu de voinţa lui. Ea afirmă cu totală încredere şi abandonare: "Mă încredinţez lui Dumnezeu Creatorul meu, îl iubesc cu toată inima mea" (Ibid., pag. 337). Cu votul de feciorie, Ioana consacră în mod exclusiv toată persoana ei unicei iubiri a lui Isus: este "promisiunea ei făcută Domnului Nostru de a păstra bine fecioria trupului şi sufletul ei" (Ibid., pag. 149-150). Fecioria sufletului este starea de har, valoare supremă, pentru ea mai preţioasă decât viaţa: este un dar al lui Dumnezeu care trebuie primit şi păstrat cu umilinţă şi încredere. Unul din textele cele mai cunoscute din primul Proces se referă tocmai la asta: "Întrebată dacă ştie că este în harul lui Dumnezeu, răspunde: Dacă nu sunt, Dumnezeu să mă pună în harul său; dacă sunt, Dumnezeu să mă păstreze în harul său" (Ibid., pag. 62; cf. Catehismul Bisericii Catolice, 2005).

Sfânta noastră trăieşte rugăciunea în forma unui dialog continuu cu Domnul, care luminează şi dialogul ei cu judecătorii şi îi dă pace şi siguranţă. Ea cere cu încredere: "Dumnezeule preadulce, în cinstea sfintei tale Pătimiri, îţi cer, dacă mă iubeşti, să-mi revelezi cum trebui să răspund acestor oameni ai Bisericii" (Ibid., pag. 252). Isus este contemplat de Ioana ca "Regele Cerului şi al Pământului". Astfel, pe stindardul ei, Ioana a pictat imaginea "Domnului Nostru care ţine lumea" (Ibid., pag. 172): icoana misiunii ei politice. Eliberarea poporului său este o operă de dreptate umană, pe care Ioana o îndeplineşte în caritate, din iubire faţă de Isus. Exemplul ei este un frumos exemplu de sfinţenie pentru laicii angajaţi în viaţa politică, mai ales în situaţiile mai dificile. Credinţa este lumina care conduce orice alegere, aşa cum va mărturisi, un secol mai târziu, un alt mare sfânt, englezul Thomas More. În Isus, Ioana contemplă şi toată realitatea Bisericii, "Biserica triumfătoare" din cer, precum şi "Biserica militantă" de pe pământ. Conform cuvintelor ei, "Domnul Nostru şi Biserica sunt una" (Ibid., pag. 166). Această afirmaţie, citată în Catehismul Bisericii Catolice (nr. 795), are un caracter într-adevăr eroic în contextul Procesului de Condamnare, în faţa judecătorilor ei, oameni ai Bisericii, care au persecutat-o şi au condamnat-o. În iubirea lui Isus, Ioana găseşte forţa de a iubi Biserica până la sfârşit, chiar şi în momentul condamnării.

Îmi place să amintesc că sfânta Ioana d'Arc a avut o profundă influenţă asupra unei sfinte tinere din epoca modernă: Tereza a Pruncului Isus. Într-o viaţă complet diferită, petrecută în clauzură, carmelitana de la Lisieux se simţea foarte aproape de Ioana, trăind în inima Bisericii şi participând la suferinţele lui Cristos pentru mântuirea lumii. Biserica le-a reunit ca patroane ale Franţei, după sfânta Fecioară Maria. sfânta Tereza exprimase dorinţa ei de a muri ca Ioana, rostind numele lui Isus (Manuscris B, 3r), şi era animată de aceeaşi mare iubire faţă de Isus şi faţă de aproapele, trăită în fecioria consacrată.

Iubiţi fraţi şi surori, cu mărturia ei luminoasă, sfânta Ioan d'Arc ne invită la o măsură înaltă a vieţii creştine: să facem din rugăciune firul conducător al zilelor noastre; să avem încredere deplină în împlinirea voinţei lui Dumnezeu, oricare ar fi ea; să trăim caritatea fără favoritisme, fără limite şi luând, asemenea ei, din Iubirea lui Isus o profundă iubire faţă de Biserică. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.