Epifania de Prudentius

Poezia unui dar triplu

De Inos Biffi

Adoraţia magilor şi darul lor triplu din Orient. Este tema versurilor lui Prudentius stabilite pentru oficiul lecturilor în sărbătoarea Epifaniei: dimetri iambici acatalectici, nu deosebit de inspiraţi, dar clari şi liniari. Ei transpun în poezie textul din Matei (2,11): "Magii, intrând în casă, au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi căzând la pământ, l-au adorat şi, deschizându-şi tezaurele lor, i-au oferit în dar aur, tămâie şi smirnă", ilustrate în semnificaţia lor ascunsă.

De fapt fac aluzie la misterul surprinzător cuprins în acel prunc, invitat de poet să recunoască sensul înţeles de acele daruri: "Recunoaşte, o, pruncule, semnele puterii şi regalităţii pe care Tatăl tău ţi le-a încredinţat". Şi mai precis comoara preţioasă a aurului şi mirosul plăcut al tămâii simbolizează demnitatea regală şi divinitatea; în timp ce praful de smirnă reprezintă mortalitatea şi îi prevesteşte înmormântarea.

Cât priveşte Betleemul, este înnobilat şi înălţat peste toate cetăţile din Iudeea, datorită privilegiului de a fi dat naştere Celui care, coborât din cer şi făcut trup, este călăuză spre mântuire.

Prin hotărârea Creatorului, în conformitate cu vestea semnată de Profeţi, el - continuă imnul - va exercita judecata şi va asuma împărăţia: "O împărăţie care se extinde la întregul univers, de la răsărit la apus, şi cuprinde ceea ce este deasupra cerurilor sau zace în adâncuri".

Simţim în versurile lui Prudentius ecoul diferitelor referinţe şi motive scripturistice. Sunt împletite în ele oracolul lui Mihea, "Şi tu, Betleeme, nu eşti ultimul dintre cetăţile principale ale lui Iuda" (5,1-3); promisiunile divine făcute lui Mesia: "Domnul va întinde din Sion sceptrul puterii tale (...) În ziua puterii tale, tu domneşti" (Ps 110 [109]); înălţarea lui din partea lui Dumnezeu, care "i-a dăruit un nume care este mai presus de orice alt nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din cer, al celor de pe pământ şi al celor din adâncuri, şi orice limbă să proclame spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl: Isus Cristos este Domnul" (Fil 2,9-11) sau însăşi afirmaţia lui Isus: "Tatăl toată judecata i-a dat-o Fiului" (In 5,22).

Relatarea venirii înţelepţilor din Orient, atraşi ca primiţii în lumina stelei, în timp ce reevocă vicisitudinile trecute ale lui Israel, schiţează, cu anticipaţie profetică, misiunea universală a lui Isus, Israelul cel nou, recunoscut de naţiuni dar refuzat de neamul său. În suferinţele lui precoce se repetă vicisitudinile dureroase ale poporului ebraic asuprit în Egipt de către faraon, acum reapărut în figura lui Irod care în zadar încearcă să-l ucidă pe prunc.

În sărbătoarea Epifaniei, reevocând venirea magilor care, "căzând la pământ, l-au adorat", Biserica reînnoieşte credinţa ei fericită în Isus, Fiul lui Dumnezeu, unic Mântuitor al lumii şi proclamă stăpânirea lui. Toată identitatea şi consistenţa Bisericii se concentrează şi se adună în această adoraţie absolută. Nici un alt mântuitor, care nu este identicul Isus întâlnit la Betleem de acei misterioşi căutători ai astrelor, nu reuşeşte nicidecum s-o vrăjească sau s-o distragă. În afară de El, proclamat în fiecare zi de aceeaşi Biserică "singurul Domn" al ei, există numai idoli înşelători, care vor s-o pervertească. Mai mult, ea însăşi, Biserica, ştie că străluceşte în lume ca steaua exclusivă şi prevăzătoare care luminează drumul pentru toţi oamenii şi se opreşte acolo unde se află pruncul.

(După L'Osservatore romano, 6 ianuarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 30.