Audienţa generală de miercuri, 5 ianuarie 2011. Despre Crăciun

Iubiţi fraţi şi surori!

Sunt bucuros să vă primesc la această primă Audienţă generală din noul an şi din toată inima vă transmit vouă şi familiilor voastră cele mai sincere urări. Stăpânul timpului şi al istoriei să conducă paşii noştri pe calea binelui şi să dăruiască fiecăruia belşug de har şi prosperitate. Înconjuraţi încă de lumina Sfintei Naşteri, care ne invită la bucurie pentru venirea Mântuitorului, suntem astăzi în ajunul Epifaniei, în care celebrăm manifestarea Domnului la toate neamurile. Sărbătoarea Crăciunului fascinează astăzi ca odinioară, mai mult decât alte mari sărbători ale Bisericii; fascinează pentru că toţi într-un fel sau altul intuiesc faptul că naşterea lui Isus are de-a face cu aspiraţiile şi speranţele cele mai profunde ale omului. Consumismul poate să abată de la această nostalgie interioară, dar dacă în inimă există dorinţa de a primi acel Prunc care aduce noutatea lui Dumnezeu, care a venit pentru a ne dărui viaţa în plinătate, luminile de la împodobirile de Crăciun pot să devină mai degrabă o reflexie a Luminii care s-a aprins cu întruparea lui Dumnezeu.

La celebrările liturgice din aceste zile sfinte am văzut în mod misterios, dar real, intrarea Fiului lui Dumnezeu în lume şi am fost luminaţi încă o dată de lumina strălucirii sale. Fiecare celebrare este prezenţă actuală a misterului lui Cristos şi în ea se prelungeşte istoria mântuirii. Cu privire la Crăciun, sfântul Papă Leon cel Mare afirmă: "Chiar dacă succesiunea acţiunilor corporale acum a trecut, aşa cum a fost rânduit în prealabil în planul veşnic..., totuşi noi adorăm încontinuu aceeaşi naştere din Fecioară care produce mântuirea noastră" (Predică despre Naşterea Domnului, 29, 2), şi precizează: "pentru că ziua aceea nu a trecut în aşa fel încât să fi trecut şi puterea operei care a fost revelată atunci" (Predică despre Epifanie 36, 1). A celebra evenimentele întrupării Fiului lui Dumnezeu nu este simplă amintire a unor fapte din trecut, ci înseamnă a face prezente acele mistere aducătoare de mântuire. În Liturgie, în celebrarea Sacramentelor, acele mistere devin actuale şi devin eficace pentru noi, astăzi. Tot sfântul Leon cel Mare afirmă: "Tot ceea ce Fiul lui Dumnezeu a făcut şi a învăţat pentru a reconcilia lumea, noi cunoaştem numai în relatarea acţiunilor săvârşite în trecut, dar suntem sub efectul dinamismului acestor acţiuni prezente" (Predica 52, 1).

În Constituţia despre liturgia sacră, Conciliul al II-lea din Vatican subliniază că lucrarea mântuirii realizată de Cristos continuă în Biserică prin celebrarea sfintelor taine, graţie acţiunii Duhului Sfânt. Deja în Vechiul Testament, în drumul spre plinătatea credinţei, avem mărturii a modului în care prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu este mediată prin semne, de exemplu, cel al focului (cf. Ex 3,2 şi urm.; 19,18). Dar pornind de la Întrupare se întâmplă ceva tulburător: regimul de contact mântuitor cu Dumnezeu se transformă în mod radical şi trupul devine instrumentul mântuirii: "Verbum caro factum est", "Cuvântul s-a făcut trup", scrie evanghelistul Ioan şi un autor creştin din secolul al III-lea, Tertullian, afirmă: "Caro salutis est cardo", "carnea este fundamentul mântuirii" (De carnis resurrectione, 8, 3: PL 2, 806).

Crăciunul este deja primiţia lui "sacramentum-mysterium paschale", adică este începutul misterului central al mântuirii care culmină în pătimire, moarte şi înviere, pentru că Isus începe oferirea de sine însuşi din iubire încă din prima clipă a existenţei sale umane în sânul Fecioarei Maria. Deci noaptea de Crăciun este profund legată de marea veghere nocturnă a Paştelui, când învierea se împlineşte în sacrificiul glorios al Domnului mort şi înviat. Ieslea însăşi, ca imagine a întrupării Cuvântului, în lumina relatării evanghelice, face aluzie deja la Pa?te şi este interesant de văzut cu în unele icoane ale Naşterii în tradiţia orientală, Isus Prunc este reprezentat înfăşat şi pus într-o iesle care are forma unui mormânt; o aluzie la momentul în care El va fi luat jos de pe cruce, înfăşat într-un giulgiu şi pus într-un mormânt săpat în stâncă (cf. Lc 2,7; 23,53). Întruparea şi Paştele nu sunt una lângă cealaltă, ci sunt cele două puncte cheie inseparabile ale credinţei unice în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat şi Răscumpărător. Crucea şi Învierea presupun Întruparea. Numai pentru că într-adevăr Fiul, şi în El însuşi Dumnezeu, "a coborât" şi "s-a făcut trup", moartea şi învierea lui Isus sunt evenimente care sunt pentru noi contemporane şi ne privesc, ne smulg din moarte şi ne deschid spre un viitor în care acest "trup", existenţa pământească şi tranzitorie, va intra în veşnicia lui Dumnezeu. În această perspectivă unitară a Misterului lui Cristos, vizita la iesle orientează vizita la Euharistie, unde îl întâlnim prezent în mod real pe Cristos răstignit şi înviat, pe Cristos viu.

Aşadar, celebrarea liturgică a Crăciunului nu este numai amintire, ci este mai ales mister; nu este numai comemorare, ci şi prezenţă. Pentru a percepe sensul acestor două aspecte indisolubile, trebuie trăit în mod intens tot Timpul Crăciunului aşa cum îl prezintă Biserica. Dacă-l luăm în considerare în sens larg, el se extinde pe durata a patruzeci de zile, de la 25 decembrie la 2 februarie, de la celebrarea din Noaptea de Crăciun, la Maternitatea Mariei, la Epifanie, la Botezul lui Isus, la nunta din Cana, la Prezentarea la Templu, tocmai în analogie cu Timpul pascal, care formează o unitate de cincizeci de zile, până la Rusalii. Manifestarea lui Dumnezeu în trup este evenimentul care a revelat Adevărul în istorie. De fapt, data de 25 decembrie, legată de ideea manifestării solare - Dumnezeu care apare ca lumină fără apus la orizontul istoriei -, ne aminteşte că nu e vorba numai de o idee, aceea că Dumnezeu este plinătatea luminii, ci de o realitate pentru noi oamenii deja realizată şi mereu actuală: astăzi, ca atunci, Dumnezeu se revelează în trup, adică în "trupul viu" al Bisericii peregrine în timp, şi în Sacramentele care ne dăruiesc astăzi mântuirea.

Simbolurile celebrărilor de Crăciun, amintite de Lecturi şi de rugăciuni, dau liturgiei din acest Timp un sens profund de "epifanie" a lui Dumnezeu în Cristos-Cuvântul Întrupat, adică de "manifestare" care are şi o semnificaţie escatologică, adică orientează spre ultimele timpuri. Deja în Advent cele două veniri, cea istorică şi cea de la sfârşitul istoriei, erau direct legate; dar îndeosebi în Epifania şi în Botezul lui Isus se celebrează manifestarea mesianică în perspectiva aşteptărilor escatologice: consacrarea mesianică a lui Isus, Cuvântul întrupat, prin revărsarea Duhului Sfânt în formă vizibilă, duce la împlinire timpul promisiunilor şi inaugurează timpurile din urmă.

Trebuie răscumpărat acest Timp al Crăciunului dintr-o îmbrăcăminte prea moralistă şi sentimentală. Celebrarea Crăciunului nu ne propune numai nişte exemple de imitat, cum ar fi umilinţa şi sărăcia Domnului, bunăvoinţa şi iubirea lui faţă de oameni; ci este mai degrabă invitaţia de a ne lăsa transformaţi total de Cel care a intrat în trupul nostru. Sfântul Leon cel Mare exclamă: "Fiul lui Dumnezeu... s-a unit cu noi şi ne-a unit pe noi cu el în aşa fel încât înjosirea lui Dumnezeu până la condiţia umană să devină o ridicare a omului până la înălţimile lui Dumnezeu" (Predică despre Naşterea Domnului 27,2). Manifestarea lui Dumnezeu are ca scop participarea noastră la viaţa divină, la realizarea în noi a misterului întrupării sale. Acest mister este împlinirea vocaţiei omului. Tot sfântul Leon cel Mare explică importanţa concretă şi mereu actuală a misterului Naşterii Domnului pentru viaţa creştină: "cuvintele Evangheliei şi ale Profeţilor... înflăcărează spiritul nostru şi ne învaţă să înţelegem Naşterea Domnului, acest mister al Cuvântului făcut trup, nu atât ca o amintire a unui eveniment din trecut, cât mai ales un fapt care se desfăşoară sub ochii noştri... este ca şi cum ni s-ar proclama în solemnitatea de astăzi: "Vă vestesc o mare bucurie, care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul"" (Predică despre Naşterea Domnului 29, 1). Şi adaugă: "Recunoaşte, creştinule, demnitatea ta şi, fiind făcut părtaş de natura divină, vezi să nu mai recazi, printr-o conduită nevrednică, de la această măreţie, în josnicia de mai înainte" (Predica 1 despre Naşterea Domnului, 3).

Dragi prieteni, să trăim acest Timp al Crăciunului cu intensitate: după ce l-am adorat pe Fiul lui Dumnezeu făcut om şi aşezat în iesle, suntem chemaţi să trecem la altarul Sacrificiului, unde Cristos, Pâinea cea vie coborâtă din cer, ni se oferă nouă ca adevărată hrană pentru viaţa veşnică. Şi ceea ce am văzut cu ochii noştri, la masa Cuvântului şi a Pâinii Vieţii, ceea ce am contemplat, ceea ce mâinile noastre au atins, adică pe Cuvântul făcut trup, să-l vestim cu bucurie lumii şi să-l mărturisim cu generozitate cu toată viaţa noastră. Reînnoiesc din inimă spre voi şi spre toţi cei dragi ai voştri urări sincere pentru Noul An şi vă doresc o bună festivitate a Epifaniei.

Benedictus Pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.