Semnele externe de evlavie ale celebrantului

Rubrica de teologie liturgică sub îngrijirea părintelui Mauro Gagliardi

de pr. Nicola Bux*

Preotul exprimă în mod exemplar credinţa în prezenţa Domnului în Biserică, în special prezenţa euharistică, prin adoraţia care se documentează în reverenţa profundă a îngenuncherilor în timpul Sfintei Liturghii şi în afara ei. În liturgia postconciliară sunt reduse la minim: motivul adoptat este sobrietatea; rezultatul este că au devenit rare, sau sunt abia schiţate. Am devenit avare de gesturi faţă de Domnul; însă îi elogiem pe evrei şi pe musulmani pentru fervoarea lor în modul de a se ruga.

Îngenuncherea mai mult decât cuvintele manifestă umilinţa preotului, care ştie că este numai un slujitor, şi demnitatea lui datorită puterii de a-l face prezent pe Domnul în sacrament. Însă există alte semne de evlavie. Mâinile ridicate în sus de către preot indică implorarea celui sărac şi a celui umil: "Te rugăm cu umilinţă", se subliniază în rugăciunile euharistice a II-a şi a III-a din liturghierul lui Paul al VI-lea. Principiile şi normele pentru utilizarea Liturghierului Roman (PNULR) stabilesc că preotul, "atunci când celebrează Euharistia, trebuie să-l slujească pe Dumnezeu şi pe poporul său cu demnitate şi umilinţă, şi, în modul de a se comporta şi de a rosti cuvintele divine, trebuie să-i facă pe credincioşi să perceapă prezenţa vie a lui Cristos" (nr. 93). Umilinţa atitudinii şi a cuvântului se potriveşte lui Cristos însuşi, blând şi smerit cu inima. El trebuie să crească şi eu să mă micşorez.

Mergând la altar, preotul trebuie să fie umil, nu mândru, fără a-şi plimba privirea spre dreapta şi spre stânga, ca şi cum ar căuta aplauze. În schimb, trebuie să privească la Isus Cristos răstignit şi prezent în tabernacol: lui i se face înclinaţia şi îngenuncherea; apoi la imaginile sacre expuse în absidă în spatele sau de-o parte şi de cealaltă a altarului, Sfânta Fecioară, sfântul patron, ceilalţi sfinţi. Sunt acolo pentru a fi contemplate sau pentru decor? Este în sinteză prezenţa divină. Urmează sărutarea cuviincioasă a altarului şi eventual tămâierea; al doilea act este semnul crucii şi salutul sobru adresat credincioşilor; al treilea este actul penitenţial, care trebuie făcut profund cu ochii aplecaţi, în timp ce credincioşii ar putea să îngenuncheze - de ce nu? - ca în forma extraordinară, imitându-l pe vameşul plăcut Domnului.

Preotul celebrant nu va ridica glasul şi va menţine un ton clar pentru omilie dar modest şi rugător pentru rugăciuni, solemn dacă se cântă. Se va pregăti înclinat "în duhul smerenie şi sufletul căit" pentru rugăciunea euharistică sau anaforă: este rugăciunea prin definiţie şi trebuie recitată în aşa fel încât să corespundă genului textului (cf. PNULR 38); celebrantul ar putea să pronunţe cu ton mai ridicat cuvintele iniţiale ale fiecărui paragraf, şi să recite restul în ton modest pentru a permite credincioşilor să urmărească şi să se reculeagă în intimitatea inimii. Va atinge sfintele daruri cu uimire, şi va purifica vasele sfinte cu calm şi atenţie, conform chemării atâtor părinţi şi sfinţi. Se va înclina asupra pâinii şi asupra potirului când rosteşte cuvintele lui Cristos care consacră şi la invocarea Duhului Sfânt (epicleza). Le va ridica separat fixându-şi privirea asupra lor în adoraţie şi apoi coborând-o în meditaţie. Va îngenunchea de două ori în adoraţie solemnă. Va continua cu reculegere şi ton de rugăciune anafora până la doxologie, ridicând sfintele daruri ca ofrandă adusă Tatălui. Rugăciunea Tatăl nostru o va recita cu braţele întinse şi neţinând pe alţii de mână, pentru că acest gest este propriu pentru ritul păcii; preotul nu va lăsa Sacramentul pe altar pentru a dărui pacea în afara prezbiteriului, în schimb va frânge Ostia în mod solemn şi vizibil, apoi va îngenunchea în faţa Euharistiei şi se va ruga în tăcere cerând iar să fie eliberat de orice nevrednicie pentru a nu mânca şi a nu bea propria condamnare şi să fie păstrat pentru viaţa veşnică de sfântul trup şi de preţiosul sânge al lui Cristos; apoi le va prezenta credincioşilor Ostia pentru împărtăşanie, implorând Domine, non sum dignus, şi înclinat se va împărtăşi cel dintâi. Astfel va fi exemplu pentru credincioşi.

După împărtăşanie, tăcerea pentru mulţumire se poate face în picioare, mai bine decât aşezaţi, în semn de respect, sau îngenuncheaţi, dacă este posibil, aşa cum a făcut până la capăt Ioan Paul al II-lea, când celebra în capela sa privată, cu capul înclinat şi mâinile împreunate, cu scopul de a cere ca harul primit să fie remediul pentru viaţa veşnică, precum în formula care însoţeşte purificarea vaselor sfinte; mulţi credincioşi fac asta şi ne sunt exemplu. Patena sau cupa şi potirul (vase care sunt sacre prin ceea ce conţin) pentru ce motiv n-ar trebuie să fie "în mod lăudabil" acoperite cu un văl (PNULR 118; cf. 183) în semn de respect - şi chiar pentru motive de igienă - aşa cum fac orientalii? Preotul, după salutul şi binecuvântarea finală, urcând la altar pentru a-l săruta, îşi va ridica iar ochii spre răstignit şi se va înclina, şi va îngenunchea la tabernacol. Apoi se va întoarce în sacristie, recules, fără a disipa cu priviri şi cuvinte harul misterului celebrat.

Astfel credincioşii vor fi ajutaţi să înţeleagă semnele sfinte ale liturgiei, care este un lucru serios, în care totul are un sens pentru întâlnirea cu misterul prezent al lui Dumnezeu (pentru a aprofunda: Nicola Bux, Come andare a Messa e non perdere la fede, Piemme 2010).

* Pr. Nicola Bux este profesor de liturgie orientală la Bari şi consultant al Congregaţiilor pentru Doctrina Credinţei, pentru Cauzele Sfinţilor, pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor; precum şi al Oficiului Celebrărilor Liturgice ale Suveranului Pontif.

(După Zenit, 15 decembrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 20.