Catolicii şi naziştii

Rolul religiei în al Treilea Reich

de părintele John Flynn, L.C.

Biserica este adesea acuzată că nu a făcut destul pentru a-l contrasta pe Hitler, însă în recenta sa călătorie în Anglia şi Scoţia, Benedict al XVI-lea a profitat de ocazie pentru a prezenta cealaltă latură a problemei, amintind persoanelor natura antireligioasă a regimului nazist.

"În afară de asta, doresc să amintesc atitudinea regimului faţă de păstori creştini şi faţă de călugări care au proclamat adevărul în iubire; s-au opus naziştilor şi au plătit cu propria viaţă opoziţia lor", a spus reginei Elisabeta a II-a şi celorlalte persoane prezente la primirea oficială la Edinburgh, în Scoţia.

Reconstruirea naziştilor făcută de papa ca atei şi doritori să-l dezrădăcineze pe Dumnezeu din societate n-a fost acceptată de toţi. Într-un comunicat de presă din 16 septembrie 2010, Andrew Copson, director al British Humanist Society, a negat că ateismul i-a dus pe nazişti spre comportamente radicale.

O carte apărută în urmă cu câteva luni aduce un pic de lumină asupra problemei raportului dintre nazism şi religie. În text, intitulat "Catholicism and the Roots of Nazism" (Oxford University Press), autorul Derek Hastings arată că, de fapt, în primii ani ai mişcării naziste era prezent un puternic element catolic. El subliniază totuşi că exista o discrepanţă clară între regimul nazist din anii Treizeci şi Patruzeci şi mişcarea din primii ani după război la München.

"În pofida faţadei conciliatoare ocazionale, există puţine îndoieli cu privire la faptul că partidul nazist a arătat o largă antipatie faţă de Biserica catolică - şi în multe privinţe faţă de creştinism în general - în mare parte din perioada celui de-al Treilea Reich", afirmă Hastings.

München

Partidul nazist s-a născut în anul 1919 la München. În perioada cuprinsă între anul 1919 şi eşecul puciului (lovitură de stat) din München din anul 1923, naziştii îi curtau deschis pe catolici. Deschiderea spre catolicism le-a permis să obţină consens şi să se deosebească faţă de celelalte mişcări populare. În perioada următoare s-a refondat, mai ales în anul 1925, în aşa fel încât a lăsat puţin spaţiu precedentei sale orientări catolice.

Hastings explică faptul că această legătură catolică a naziştilor, în perioada primilor ani, s-a datorat unor factori locali care nu sunt tipici pentru restul Germaniei. La München şi în regiunile înconjurătoare din Bavaria de Nord, sprijinul dat Partidului Popular Bavarez (BVP) era mult mai mic decât în oricare altă zonă catolică din ţară. În schimb se tindea la susţinerea mişcărilor populare cu o accepţie mai naţionalistă.

O altă caracteristică a catolicilor din München şi din împrejurimi era ostilitatea faţă de ceea ce considerau ei un excesiv ultramontanism al BVP şi al episcopilor Bisericii. Mişcarea ultramontană, explică Hastings, s-a născut între secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea când un număr tot mai mare de catolici din Europa privea la papa care avea reşedinţa dincolo de munţi (ultra montes).

În deceniul care a precedat primul război mondial a existat o mişcare reformatoare catolică în regiunea din jurul Münchenului care propaga o nouă formă de identitate religioasă care să fie fidelă faţă de Biserica catolică în sens spiritual, dar mai deschisă la o viziune politică şi culturală în mod radical naţionalistă, afirmă Hastings. Naziştii au putut exploata aceste tendinţe locale, combinându-le cu dezamăgirea generală care a urmat după marele război pentru a-şi câştiga consensul catolicilor în fazele iniţiale ale dezvoltării lor.

În anul 1923 naziştii au obţinut sprijinul a mii de catolici la München şi împrejurimi, continuă Hastings. Iniţial BVP a ignorat noul partid, probabil pentru a nu-i da prea mare importanţă. La sfârşitul anului 1922, văzând adeziunile crescânde la partidul nazist, BVP a decis să pornească o campanie menită să demaşte natura periculoasă a naziştilor.

Acest lucru nu i-a împiedicat pe nazişti să-i curteze pe catolici şi, conform lui Hastings, anul a fost perioada culminantă a eforturilor lor. În acel an au demarat o înscriere menită să-i atragă pe catolici în partidul lor. Eforturile lor au fost răsplătite până acolo încât a implicat şi numeroşi preoţi catolici.

În discursurile din acea epocă, Hitler vorbea deschis despre credinţa sa catolică şi despre influenţa pe care ea o avea asupra militării sale politice. În anul 1923, cotidianul nazist Beobachter începuse chiar să publice orarul Liturghiilor duminicale şi să-i îndemne pe cititorii săi să respecte preceptele religioase.

Refondarea

Această apropiere între catolici şi partidul nazist s-a întrerupt dintr-o dată cu puciul de la berărie din noiembrie 1923. Tentativa lui Hitler de a prelua controlul statului bavarez a eşuat rapid şi mişcarea nazistă a intrat într-o perioadă de dezbinări şi de declin, explică Hastings.

Acest fapt a coincis cu un val de anticatolicism din partea celorlalte mişcări populare din München, care la rândul său a influenţa partidul nazist. Conform lui Hastings, în această perioadă mulţi catolici au părăsit partidul nazist, iar cei care au rămas au sacrificat identitatea lor catolică. Şi preoţii catolici care aderaseră la partid l-au părăsit. De fapt, în toamna anului 1923, Arhidieceza de München-Freising le-a interzis să ia parte la întâlnirile partidului nazist.

După refondare, precedenta orientare catolică s-a răsturnat şi în mare parte creştinismul a fost înlocuit cu un set propriu de martiri, luaţi din puciul eşuat. Şi Hitler însuşi din acel moment nu se mai definea credincios catolic, nici apărător al creştinismului, afirmă Hastings.

Cu timpul, mişcarea nazistă a devenit tot mai deschis anticatolică, până acolo încât naziştii se opuneau puternic concordatului dintre Bavaria şi Vatican. Erau critice în mod deschis şi faţă nunţiul apostolic, arhiepiscopul Eugenio Pacelli, viitorul papă Pius al XII-lea. Episcopii germani era adesea atacaţi în publicaţiile naziste, mai ales cardinalul Michael von Faulhaber, care cu puţin înainte de puciul din 1923 vorbise în apărarea evreilor.

Cu privire la problema antisemitismului nazist şi a influenţei catolicilor, Hastings afirmă că în primii ani mişcarea nazistă se inspirase, pentru propaganda sa, din iconografia Noului Testament, de exemplu Isus care alungă pe schimbătorii de bani din templu. La acest moment, ideologia nazistă încă nu era pe deplin definită, însă în anii care au urmat a devenit o formă mai pură şi mai deschis laică de antisemitism.

Pe la sfârşitul anilor Treizeci, îndeosebi după condamnările oficiale din partea Bisericii, conform lui Hastings, incompatibilitatea reciprocă dintre viziunile catolică şi nazistă a devenit mai clară.

În concluzie, autorul afirmă că în timp ce este necesar să se recunoască lealitatea clerului şi a laicilor catolici în prima mişcare nazistă, nu este întemeiată acuza adusă catolicismului ca instituţie sau ansamblu de idei.

În afară de asta, convieţuirea dintre identităţile nazistă şi catolică a dispărut în ceea ce Hastings defineşte "potopul invectivei anticatolice care a spălat mişcarea despicată de Puciul eşuat".

Această convieţuire a fost printre primele victime ale ambiţiei politice mesianice crescânde a lui Hitler, conform autorului.

Ceea ce reiese cu claritate, atât din lucrarea lui Hastings cât şi din alte izvoare, este că excesele oribile ale regimului nazist au avut loc în pofida influenţei catolice şi nu din cauza acesteia.

(După Zenit, 12 decembrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 68.