În cel mai important epigraf creştin din Siracuza devoţiunea către sfânta Lucia

Umbroasa şi luminoasa

De Mariarita Sgarlata

Poate o lespede să aibă o forţă evocatoare şi o valoare documentară superioară întregii game de izvoare primare şi secundare de care putem dispune? Da, dacă este vorba de inscripţia lui Euskia. Este ceea ce a reieşit în timpul unei lucrări de revizuire a materialului epigrafic care provine din cimitirul comunitar "Sfântul Ioan" la Siracuza, în cadrul lucrărilor Inspectoratului pentru catacombele din Sicilia Orientală din Comisia Pontificală de Artă Sacră.

Nici o decoraţiune adăugată, nici un semn distinctiv nu însoţesc modesta înmormântare a lui Euskia, una din multele gropi săpate în terenul dintr-un cubiculum, dar numai o inscripţie pe marmură care, în paginarea ezitantă şi în învălmăşeala de legături dintre litere, asumă o valoare deosebită pentru istoria creştinismului de la începuturi din Siracuza.

"Euskia ireproşabila, care a trăit onest şi nobil mai mult sau mai puţin 25 de ani, a murit în sărbătoarea doamnei mele Lucia, pentru care nu este necesar să se rostească elogiu. Creştină fidelă (şi) perfectă, plăcută propriului soţ pentru multele (sale) favoruri, afabilă".

În traducerea din greacă, acesta este textul celui mai important epigraf creştin din Siracuza. Este creştin în formularul care repropune elogium, datele retrospective din viaţa răposatei şi monograma cristologică, alăturată de literele apocaliptice, patrimoniu comun al inscripţiilor din catacombe; este un extraordinar exemplu de devoţiune pentru că Euskia obţinuse privilegiul de a muri în ziua sacră dedicată Luciei, ocrotitoarea siracuzanilor, martiră în timpul persecuţiei lui Diocleţian la 13 decembrie 304. Heortč (sărbătoarea) corespunde lui dies natalis a Luciei şi, amintind-o, soţul, care probabil comandase lespedea, încerca să asigure ocrotirea martirei faţă de soţie, decedată în aceeaşi zi.

Dar este mai mult, pentru că numele răposatei Euskia contrastează cu numele Loukia: Umbroase se contrapune Luminoasei şi toate acestea ar putea să nu fie întâmplătoare.

Deja de la primul descoperitor în anul 1895, arheologul Paolo Orsi, a început să ia formă ideea că epigraful, referindu-se la o femeie care suferea de boală la ochi, ar putea să se configureze drept cel mai vechi document referitor la protectoratul vederii recunoscut martirei Lucia de către cinstitorii ei. Chiar şi nevoind să se acrediteze o sugestie de această natură, apare incontestabil că Lucia este oricum kyria (doamnă) şi ne întrebăm dacă termenul trebuie înţeles ca sinonim al lui haghia (sfântă), lucru care ar garanta oficialitatea cultului, sau ca simplu titlu onorific. Oricare ar fi răspunsul, importanţa inscripţiei lui Euskia n-ar fi zgâriată deoarece atestă, dacă nu încă sfinţenia Luciei, devoţiunea locală şi cultul de care se bucura martira în secolul al V-lea la Siracuza.

Aşadar suntem în prezenţa primei atestări a cultului Luciei, care confirmă istoricitatea informaţiei dată de martirologiul ieronimian despre devoţiunea populară faţă de sfântă, manifestată încă de la început cu celebrarea unei sărbători. Celelalte mărturii se referă toate la perioade succesive: între acestea merită să fie amintit cel mai vechi document literar care a transmis comemorarea Luciei, un martyrion grec datat la sfârşitul secolului al V-lea, a cărei credibilitate a fost îndelung discutată şi, chiar până astăzi, încă nedemonstrată în mod clar. Inscripţia, care ar trebui situată la începuturile secolului al V-lea, ar preceda astfel contestata passio şi ar confirma antichitatea cultului Luciei, ale cărei rămăşiţe pământeşti erau păstrate în catacomba cu acelaşi nume din Siracuza. Împreună cu inscripţia din Catania a lui Iulia Fiorentina, epigraful lui Euskia se configurează drept cel mai vechi document sicilian care se poate pune în relaţie cu experienţa martiriului.

Opera de potenţare a cultului acordat Luciei, legată de iniţiativa lui Grigore cel Mare, are la Siracuza o confirmare şi în întemeierea unei mănăstiri pe locul mormântului sfintei, care este apoi relansat de la sfârşitul secolului al VI-lea ca pol devoţional. În timp ce întemeierea mănăstirii este certificată de izvoare contemporane şi vrednice de crezare, construirea bazilicii, destinată să păstreze rămăşiţele pământeşti ale martirei şi să-i primească pe credincioşi, este atestată numai de passio menţionată, care insistă asupra funcţiei agregatoare a mormântului - "atrage credincioşi din oraşele vecine şi favorizează fluxul pelerinajelor".

Cele două oratorii, făcute în perioada bizantină, în interiorul catacombei revelează în plan o apropiere topografică evidentă cu mormântul sfintei şi, graţie prezenţei desenelor în faza mai veche, sunt dovada cea mai convingătoare a mişcării neîncetate a pelerinilor, care trebuia să intereseze zone.

Dacă fresca ce decorează oratoriul celor Patruzeci de Martiri se opreşte la data din prima jumătate a secolului al VIII-lea, diferitele straturi picturale din al doilea oratoriu indică o continuare a cultului până la jumătatea secolului al XIII-lea. Apare clar că acest cult al sfintei Lucia era destinat să supravieţuiască în sanctuarele subterane din afara zidurilor Siracuzei chiar şi după momentul mutării trupului la Constantinopol, făcută de Giorgio Maniace în anul 1039, pentru că transportarea rămăşiţelor pământeşti nu denatura funcţia agregatoare legată de situarea originară. La această funcţie s-ar putea alătura alta, de natură defensivă. Dislocarea topografică a acestora, precum şi a celorlalte sanctuare martiriale din oraş (îndeosebi, cripta sfântului Marcian), ar îndeplini de fapt o misiune, de multe ori semnalată pentru alte centre, de a ocroti pentru o lungă bucată oraşul de ceea ce n-au reuşit să facă zidurile înseşi, apărându-l în mod simbolic graţie prezenţei mormintelor venerate, care reînnoiau amintirea martiriului şi a sfinţeniei atât pelerinilor cât şi invadatorilor.

Dacă inscripţia lui Euskia, datată la începuturile secolului al V-lea, confirmă antichitatea devoţiunii populare faţă de sfânta Lucia, arheologia atestă continuitatea cultului într-un arc de timp extraordinar de lung, care se reînnoieşte şi se consolidează din an în an, de la heorte la heorte.

(După L'Osservatore romano, 12 decembrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 11.