Neprihănita

Mai mult pe iertare

De Inos Biffi

"Nu trebuie să ne uimim, scrie sfântul Ambrozie, că Dumnezeu, voind să răscumpere lumea, a început lucrarea sa de la Maria, aşa încât prima care va lua de la Fiul rodul mântuirii să fie aceea prin intermediul căreia era pregătită mântuirea tuturor" (Expositio evangelii secundum Lucam, II, 17). Pentru toţi harul provine din crucea lui Cristos, şi pentru Maria din Nazaret. Totuşi, la ea nu a ajuns, ca la fiecare dintre noi, în formă de purificare ce curăţă de pata păcatului strămoşesc, ci ca scutire de ea.

Fecioara a fost aleasă de Dumnezeu ca răscumpărată preventiv de jertfa de pe Calvar. Istoria ei nu începe cu urmele lăsate de păcatul lui Adam, ci imediat cu semnele harului lui Cristos, care de la început a ferit-o de orice amprentă sau influenţă a răului.

Noi toţi din veşnicie am apărut în gândul lui Dumnezeu ca nişte răscumpăraţi din contaminare; în schimb, Maria ca necontaminată.

Dacă apoi înţelegem harul drept conformitate cu Isus Răscumpărătorul, atunci spunem că, în timp ce toţi oamenii au apărut sau apar în lume neconformi cu el, Maria în nici un moment n-a cunoscut vreodată alterare sau neasemănare cu Cristos. Aşa cum cântă Biserica: "Toată frumoasă eşti, Marie, şi prihană strămoşească nu este în tine (Tota pulchra es, Maria, et macula originalis non est in te). Sau conform expresiilor precise din Bula lui Pius al IX-lea, Ineffabilis Deus, care definea în aceşti termeni dogma Neprihănitei Zămisliri: "Preafericita fecioară Maria în prima clipă a zămislirii sale, prin har singular şi privilegiu al lui Dumnezeu atotputernicul, în vederea meritelor (intuitu meritorum) lui Isus Cristos Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită imună de orice pată a păcatului strămoşesc".

Deci, meritele crucii, deşi încă nu era înălţată în istorie, deja au iradiat şi au acţionat la prima apariţie a Mariei în lume: a fost suficient acel intuitus, ca să creeze în ea răscumpărarea.

Dacă ne uităm bine, în această definiţie credinţa Bisericii a sesizat întregul sens inclus în salutul îngerului la Bunavestire: "Bucură-te, tu, cea plină de har", "O, tu, care din totdeauna eşti imens de iubită". Şi dacă un asemenea gen de salut provoacă în Maria o tulburare profundă, îngerul o asigură. Nu trebuie să se teamă. Ea este din totdeauna "favorita" lui Dumnezeu, "a aflat har la el". Şi tocmai prin acest har îl va zămisli pe "Fiul Celui Preaînalt", devenind "mamă a Domnului", aşa cum va spune Elisabeta, anticipând dogma de la conciliul din Efes: "De unde îmi este dată mie aceasta ca să vină mama Domnului meu la mine?" (Lc 1,43).

De altfel, motivul plinătăţii de har în Maria, motivul feririi ei de contagierea universală, este maternitatea divină a Fecioare: alegerea ei de a face şi de a trăi cu Dumnezeu relaţia cea mai intimă şi unică. Numai ea, între toate creaturile, îndreptându-se spre Unicul Născut al Tatălui ceresc, poate să exclame: "Tu eşti Fiul meu".

Şi totul are loc ca dar al Duhului care coboară şi se poartă peste ea, reînnoind creaţia primară, şi prin puterea Celui Preaînalt, care o acoperă cu umbra sa, pentru a-şi atesta prezenţa, aşa cum vechiul nor luminos o atesta în arcă.

În fecioria rodnică a Mariei strălucesc puterea lui Dumnezeu şi gratuitatea Duhului. Cristos este har pur. Şi Maria e conştientă de asta. Ea nu are merite cu care să se laude. Trebuie doar să tresalte de bucurie şi să preamărească atotputernicia Celui care în mod milostiv şi-a îndreptat privirea spre micimea ei.

Prin asta Maria nu se limitează să fie un instrument inert şi necunoscător. Dimpotrivă: Fecioara corespunde favorului inimaginabil al lui Dumnezeu cu primirea sârguincioasă a credinţei şi docilitatea activă a slujitoare, total dedicată şi cooperantă la veşnicul plan divin: "Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38).

Isus Cristos care este personal Harul, vine la noi prin Maria: cum să ne surprindă dacă ne place s-o numim mijlocitoarea oricărui har?

Cine a ştiut să cânte minunat nevinovăţia Mariei a fost Alessandro Manzoni în cele trei strofe care încheie imnul sacru neterminat Ognissanti (Toţi sfinţii), unde în mod fericit se îngemănează poezia şi teologia.

În puterea infinită a iubirii sale, Dumnezeu a păzit-o pe Fecioară de orice pată a oricărui păcat: ea n-a trecut prin iertare şi a fost salvată de orice contagiere a Şarpelui viclean şi duşman: "Tu singură te-ai întors la El / Împodobită cu primul său dar; / Numai pe tine mai sus de iertare / Iubirea care poate totul te-a aşezat / Numai pe tine şarpele duşman / Nu te atinge nici înainte nici după aceea".

Numai asupra noastră acest şarpe a reuşit în mod indecent să fie învingător: "numai asupra noastră / A săvârşit victoria nedemnă". Conform profeţiei din Geneză, capul său orgolios a fost în schimb zdrobit de piciorul necontaminat al Fecioarei: "Trăgând revolte strâmbe, / Umflat şi tremurând, prin iarbă, / A simţit pe capul mândru / Greutatea piciorului tău curat": un "şarpe duşman" care, venind în mod sinuos, umflat şi înfricoşat, prin iarbă, aminteşte de versul virgilian: Latet anguis in herba (Eclogae, III, 93), şi cel dantesc: "Ocult precum şarpele în iarbă" (Iadul, VII, 84) cu celălalt: "În iarba înflorită venea fâşia rea / întorcând din când în când capul şi spatele / lingând ca bestia care se dichiseşte" (Purgatorul, VIII, 100-102).

Sărbătoarea Neprihănitei este celebrarea lumii din veşnicie concepută în harul lui Isus Răscumpărătorul, adunată pe deplin şi în mod exemplar în sfinţenia intactă a Mariei, Născătoarea de Dumnezeu. Nu altceva decât acest har, venit din cruce şi sublimat în glorie, Biserica este chemată să-l vestească: este evanghelizarea sa, veche şi mereu nouă.

(După L'Osservatore romano, 8 decembrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.