Credinţa, raţiunea şi dialogul dintre religii

Dacă noi ne cunoaştem pe noi înşine putem să ne confruntăm cu alţii

Publicăm ample fragmente din lecţia ţinută de cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios cu ocazia primirii titlului de doctor honoris causa conferit de Institut Catholic din Paris.

De Jean-Louis Tauran

Există coincidenţe în istorie care în realitate sunt întâlniri. La 25 august 1900, la Weimar, un scriitor murea în nebunie, Friedrich Nietzsche. Câtva timp înainte, a compus un fel de biografie, Ecce Homo, revelatoare a angoasei care se cuibărea în el: "Unde este Dumnezeu?", se întreba el. "Vă voi spune eu: l-am ucis, voi şi eu. Dumnezeu a murit, noi suntem cei care l-au ucis". În acelaşi moment, la Roma, un papă bătrân, Leon al XIII-lea (avea atunci 90 de ani) întocmea ceea ce va fi enciclica Tametsi futura, făcută publică la 1 noiembrie 1900. "Trebuie reintegrat Domnul Isus în locul lui: mulţi sunt departe de Isus Cristos, mai mult prin ignoranţă decât prin perplexitate; sunt numeroşi cei care studiază omul şi natura, cu mult mai puţini cei care-l studiază pe Fiul lui Dumnezeu. Îi implorăm pe cei care sunt creştini să fac tot posibilul pentru a-l cunoaşte pe Răscumpărătorul lor aşa cum este cu adevărat".

Apropierea de cele două texte revelează drama spirituală pe care trăiesc încă bărbaţii şi femeile din acel timp. Pe de o parte, răzvrătirea inteligenţei şi pe de altă parte adeziunea la un Dumnezeu care exercită suveranitatea sa asupra minţii fiecăruia în aspectul concret al cotidianului. Am experimentat ce este lumea fără Dumnezeu: iadul. Umanitatea în secolul trecut a cunoscut noaptea celor două totalitarisme care au generat excesele pe care le cunoaştem prea bine. Ei anunţaseră moartea lui Dumnezeu, organizaseră persecuţia celor care cred şi au exclus definitiv religia din sfera publică.

Însă Dumnezeu, care fusese trimis, în realitate era mereu acolo. Cum putea să fie altfel? Ateismul învăţat şi practicat n-a reuşit niciodată să-l elimine pe Dumnezeu din orizontul omului. Căutarea lui Dumnezeu se naşte mai puternică decât oricând, sacrul interoghează, prezenţa unui islam european care se afirmă, succesul sectelor, atracţia exercitată de formele de înţelepciune care provin din Asia, pontificatul lung al lui Ioan Paul al II-lea care a redat Bisericii vizibilitatea ei şi învăţătura papei Benedict al XVI-lea care-i dă interioritatea ei, au contribuit să ne amintim că omul este înainte de toate creatura care se întreabă cu privire la "sensul sacrului" (Paul Ricoeur). Conştiinţa - facultatea de a reflecta despre propriul destin, despre sensul vieţii şi al morţii - îl deosebeşte pe om de regnurile vegetal şi animal. El este singurul care prevede o lume de dincolo. Religia nu este un moment deosebit al istoriei, ea aparţine naturii omului. În societăţile noastre multiculturale şi plurireligioase, credincioşi sau necredincioşi, toţi, ne punem cele trei întrebări fundamentale ale lui Emmanuel Kant: ce anume pot să cunosc? Ce anume trebuie să fac? Ce anume pot să sper? Credincioşi sau necredincioşi, aşteptăm ceva care să dea sens existenţei noastre, care să salveze viaţa noastre de la inutilitate şi de la abis. Unii îl găsesc în politică, alţii în faptul de a apărea, alţii în hedonism. Aşa cum a notat aşa de bine Dostoevskij: "Omul nu poate să trăiască fără să îngenuncheze în faţa a ceva (...) dacă omul îl refuză pe Dumnezeu, se va îngenunchea în faţa unui idol. Noi suntem cu toţii idolatrii şi nu atei". Dorinţa de a crede este aşa de puternică în om încât, după ce l-a expulzat pe Dumnezeu din propria viaţă, o altă credinţă va intra: credinţa într-un alt absolut care nu este altceva decât omul însuşi: "Homo homini deus" ca s-o spunem ca Feuerbach. Ieri Dumnezeu era absent; astăzi există prea mulţi dumnezei!

În acest context se situează dialogul interreligios. Atunci când cei care cred dialoghează, încearcă să se cunoască şi să se îmbogăţească unii pe alţii cu patrimoniul lor spiritual, respectând în acelaşi timp libertatea fiecăruia, cu scopul de a vedea ceea ce pot face împreună pentru binele societăţii. Dialogul interreligios nu are ca scop convertirea celuilalt, deşi adesea o favorizează. Dialogul interreligios va fi însă autentic numai dacă fiecare va rămâne fidel faţă de propria credinţă. Nu se pune deloc între paranteze; dimpotrivă se aprofundează pentru a fi în măsură mai bine să dea cont de ea.

Aş spune că se impun trei atitudini: obligaţia identităţii, a avea o identitate spirituală (problema ignoranţei în materie de religie); curajul alterităţii, ceilalţi credincioşi pot să mă îmbogăţească; francheţea intenţiilor noastre, mărturisim, propunem, evitând excesele prozelitismului. Însă paradoxul se află în faptul că religiile sunt adesea percepute ca un pericol: fanatism, fundamentalism, derive sectare, sunt frecvent asociate la religie, şi asta mai ales din cauza acţiunilor teroriste inspirate de motive religioase, provocate de adepţi distraşi şi minoritari dintr-o religie.

"Nici o circumstanţă nu poate justifica această activitate delictuoasă, care acoperă cu infamie pe cel care o îndeplineşte, şi care este cu atât mai vrednică de dispreţ atunci când se face scut dintr-o religie, înjosind astfel adevărul pur despre Dumnezeu la măsura propriei orbiri şi pervertiri morale". Nu cunosc condamnare mai biciuitoare decât aceea a lui Benedict al XVI-lea rostită în faţa Corpului diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun la începutul anului 2006. De fapt, religiile - sau mai degrabă unii credincioşi - sunt capabili de mai bine decât de mai rău. Religiile pot să fie în slujba unui proiect de sfinţenie sau de alienare: pot să predice pacea sau războiul. De aici necesitatea pentru responsabilii lor de a conjuga credinţa şi raţiunea.

Ce pot aduce societăţii religiile? Sunt o resursă?

Răspunsul meu este desigur afirmativ. Dacă există un umanism, el îşi înfige rădăcinile sale în humusul creştin: persoana umană ca valoare supremă, demnitatea sa, drepturile sale fundamentale, principiul de solidaritate şi de subsidiaritate, dreptatea şi pacea sunt valori creştine. Prima şcoală în continentul european este întemeiată de un călugăr, Alcuin, la curtea lui Carol cel Mare. Biserica catolică a întemeiat primele universităţi. Elitele de pe continentul african şi de pe cel asiatic au fost formate în institute de instruire creştine. Există gânditori şi teologi la originea dreptului naţiunilor.

Papalitatea a realizat primele medieri de pace. În sfârşit, trebuie amintit că creştinismul a reuşit să înscrie în societăţile moderne distincţia dintre faptul politic şi faptul religios, principiu care a tulburat relaţiile internaţionale. Toate religiile consideră familia ca locul în care se învaţă să se trăiască împreună; că ţara, cea în care m-am născut, cu istoria sa, modelează identitatea mea; că educaţia nu este numai cunoaştere ci şi transmitere de valori şi că politica şi economia nu sunt totul omului; în sfârşit că viaţa interioară este necesară.

Măreţia ebraismului, ca şi cea a islamului, constă fără îndoială în denunţarea idolatriei. Măreţia creştinismului în faptul că aminteşte că Dumnezeu s-a făcut om pentru ca să devenim fiii săi. Împreună trebuie să denunţăm orice pretenţie a omului de a se face Dumnezeu. Să nu uităm niciodată că tentaţia păgânismului este de a diviniza totul.

Toţi cei care cred ar trebui să-şi poată uni voinţele lor bune atunci când e vorba de a sluji, de a îngriji, de a educa. Însă din păcate două mari piedici condiţionează răspândirea celor care cred: criza inteligenţei şi dificultatea transmiterii valorilor.

Criza inteligenţei: suntem bărbaţi şi femei superinformaţi, dar avem mari dificultăţi să gândim, să punem în ordine ideile noastre, să gustăm tăcerea. Ceea ce lipseşte mai mult omului de astăzi este o viaţă interioară. Pascal spunea: "Marea nenorocire a oamenilor este că nu ştiu să stea la odihnă în propria cameră".

Criza transmiterii valorilor: suntem asiguraţi împotriva tuturor necazurilor, cu excepţia bolii şi a morţii, şi ceea ce contează este să ne simţim fără legături, chiar dacă pentru aceasta trebuie să se sacrifice un prieten, o rudă, un coleg. Se practică un umanism social care se reduce la a spune: nu facem răul, dar nu avem nevoie de Dumnezeu pentru a face binele! Este o lume închisă la Dumnezeu! Omul este capabil de adevărate realizări; nu trebuie să se aştepte nimic de la Dumnezeu!

Ori, noi creştinii vom opune mereu rezistenţă în faţa acestei lumi. Cu cuvintele lui Pascal: "În afara lui Isus Cristos nu ştim nici ce este viaţa, nici ce este moartea, nici ce este Dumnezeu, nici ce suntem noi înşine". Însă acestei lumi, lumii noastre, trebuie să-l vestim pe Isus Cristos şi Evanghelia sa, "cu dulceaţă şi respect", aşa cum recomandă Petru. De fapt, unica problemă existentă, şi care este valoarea fundamentală care trebuie transmisă şi propusă, este de a şti dacă a existat un caz unic în care un om a avut dreptul să spună că este Dumnezeu; nu pentru că acest om s-a făcut Dumnezeu, ci pentru că Dumnezeu s-a făcut om. Totul este aici! Nu este o utopie!

Iată ce trebuie să propunem, iată ce anume celebrăm. Dacă simţim uneori unele îndoieli, un pic de deranj, să ne amintim de cele două daruri minunate cu care Dumnezeu ne-a gratificat: o inteligenţă pentru a înţelege şi o inimă pentru a iubi.

Nu trebuie să fim complexaţi. Se spune că suntem minoritari. Să spunem că suntem o minoritate care contează! În Collčge des Bernardins, Benedict al XVI-lea a amintit în mod magistral noutatea vestirii creştine. Această noutate nu este altceva decât posibilitatea de a spune acum tuturor popoarelor: "El s-a arătat. El personal. Noutatea vestirii creştine nu constă într-un gând ci într-un fapt: El s-a arătat". Papa continua spunând că, în pofida aparenţelor, contemporanii noştri sunt ei înşişi în căutarea lui Dumnezeu şi trebuie să fie puşi în condiţia de a-l putea "căuta pe Dumnezeu şi de a se lăsa găsiţi de El: acest lucru astăzi nu este mai puţin necesar decât în timpuri trecute". Şi concludea: "O cultură pur pozitivistă care ar înlătura în domeniul subiectiv ca neştiinţifică întrebarea cu privire la Dumnezeu, ar fi capitularea raţiunii, renunţarea la posibilităţile sale cele mai înalte şi deci un colaps al umanismului, ale cărui consecinţe n-ar putea să fie decât grave". Căutarea lui Dumnezeu şi disponibilitatea de a-l asculta rămân încă astăzi fundamentul oricărei culturi adevărate.

Dialogul interreligios nu poate sta pe o bază de ignoranţă globală. Noi avem rădăcini; trebuie să păstrăm patrimoniul uman şi spiritual care ne-a modelat. Avem un rol de desfăşurat din moment ce atâţia tineri sunt moştenitori fără moştenire şi constructori fără model.

În anul 1905 Ferdinand Buisson n-a ezitat să scrie: "Pentru educaţia unui copil care trebuie să devină om, este bine ca să fie, din când în când, pus în contact cu versetele pasionate ale profeţilor din Israel şi cu filozofii greci, ca să fi cunoscut şi auzit ceva despre Cetatea antică. Va fi bine ca să i se facă cunoscute şi ascultate cele mai frumoase pagini din Evanghelie, precum şi cele de Marc Aureliu, ca să fi răsfoit, ca Michelet, toate Bibliile umanităţii, ca să-l facă să străbată, nu cu prejudecăţi şi cu spirit critic, ci cu simpatie călduroasă, toate formele de civilizaţie care s-au succedat. Ceea ce va rezulta din acest studiu nu va fi dispreţul, ura, intoleranţa, dimpotrivă va fi o profundă simpatie, o admiraţie respectuoasă faţă de toate manifestările gândirii aflată neîncetat în drum spre un ideal aflat neîncetat în creştere".

Secolul care începe a moştenit de la cel care l-a precedat: aşa cum secolul trecut şi acesta este dominat de economie, de războaie şi de inegalităţi. Însă este şi îmbogăţit de progresele ştiinţelor şi tehnicii. Contemporanii noştri sunt mai conştienţi decât responsabilităţile lor în gestionarea resurselor naturale şi în folosirea rezultatelor cercetării ştiinţifice. După ce au dominat realităţile fizice, acum se aventurează în dominarea a ceea ce este viu. O întrebare apare spontan: mergem spre o ciocnire sau spre un dialog între culturi şi religii? Fiind creştini care va fi contribuţia noastră? Vom fi inspiratori sau însoţitori? Fără îndoială este greu de răspuns, dar sunt convins că creştinismul, care n-a fost niciodată aşa de universal cum este astăzi, va şti, aşa cum a ştiut să facă în decursul istoriei sale lungi, să profite de globalizare - care este o realitate de fapt - pentru a oferi contribuţia sa la două necesităţi pe care aceasta din urmă n-a fost în măsură s-o asigure: dreptatea şi pacea. Vom face asta în Biserică, această Biserică uneori cu chipul marcat, dar mereu care se naşte, care generează apostoli capabili să îndrăznească pentru ca acest pământ să nu fie niciodată lipsit de speranţă şi de iubire.

Se pune adesea întrebarea: creştinismul va muri? Personal îmi pun o altă întrebare; când va începe creştinismul să existe?

Ceea ce este în acelaşi timp minunat şi cutremurător este că Dumnezeu ne lasă liberi. Noi îi putem spune "nu" lui Dumnezeu! Avem puterea de a ne mântui sau de a ne pierde. Problema nu este nici moartea, nici absurdul, este libertatea. Aşa este Dumnezeu, aşa este omul. Ceea ce-l face pe marele poet german contemporan cu Goethe, Friedrich Hölderlin, să spună: "Dumnezeu l-a creat pe om, aşa cum marea face continentele, retrăgându-se".

(După L'Osservatore romano, 23 decembrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.