Audienţa generală de miercuri, 24 noiembrie 2010. Despre Ecaterina de Siena

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre o femeie care a avut un rol eminent în istoria Bisericii. E vorba de sfânta Ecaterina de Siena. Secolul în care a trăit - al paisprezecelea - a fost o epocă zbuciumată pentru viaţa Bisericii şi a întregului ţesut social în Italia şi în Europa. Totuşi, chiar şi în momentele de dificultate mai mare, Domnul nu încetează să binecuvânteze poporul său, ridicând sfinţi şi sfinte care zdruncină minţile şi inimile provocând convertire şi reînnoire. Ecaterina este una dintre acestea şi astăzi încă ea ne vorbeşte şi ne stimulează să mergem cu curaj spre sfinţenie pentru a fi în mod mereu mai deplin discipoli ai Domnului.

Născută la Siena, în anul 1347, într-o familie foarte numeroasă, a murit în oraşul său natal, în anul 1380. La vârsta de 16 ani, stimulată de o viziune a sfântului Dominic, a intrat în Ordinul al Treilea Dominican, în ramura feminină numită a Mantellate. Rămânând în familie, a confirmat votul de feciorie făcut în mod privat când era încă o adolescentă, s-a dedicat rugăciunii, pocăinţei, faptelor de caritate, mai ales în folosul celor bolnavi.

Atunci când faima sfinţeniei sale s-a răspândit, a fost protagonista unei intense activităţi de sfătuire spirituală faţă de orice categorie de persoane: nobili şi oameni politici, artişti şi oameni din popor, persoane consacrate, ecleziastici, inclusiv papa Grigore al XI-lea, care în acea perioadă era la Avignon şi pe care Ecaterina l-a îndemnat energic şi eficient să se întoarcă la Roma. A călătorit mult pentru a solicita reforma interioară a Bisericii şi pentru a favoriza pacea între state,iar pentru acest motiv, venerabilul Ioan Paul al II-lea a voit s-o declare co-patroană a Europei: Bătrânul continent să nu uite niciodată rădăcinile creştine care sunt la baza drumului său şi să continue să ia din Evanghelie valorile fundamentale care asigură dreptatea şi înţelegerea.

Ecaterina a suferit mult, ca mulţi sfinţi. Unii au crezut chiar că nu trebuie să se aibă încredere în ea până acolo încât, în anul 1374, cu şase ani înainte de moarte, capitlul general al dominicanilor a convocat-o la Firenze pentru a o interoga. I-au pus alături un frate cult şi umil, Raimondo da Capua, viitor Maestru General al Ordinului. Devenit confesor al ei şi chiar "fiu spiritual", a scris o primă biografie completă a sfintei. A fost canonizată în anul 1461.

Învăţătura Ecaterinei, care cu greu a învăţat s-o citească şi a învăţat să scrie când era deja adultă, este conţinută în Dialogul Providenţei Divine sau Cartea Învăţăturii Divine, o capodoperă a literaturii spirituale, în Epistolarul său şi în culegerea de Rugăciuni. Învăţătura ei este înzestrată cu o aşa bogăţie încât slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, în anul 1970, a declarat-o învăţătoare a Bisericii, titlul care se adăuga la cel de Co-patroană a oraşului Roma, prin voinţa fericitului Pius al IX-lea, şi de Patroană a Italiei, conform deciziei venerabilului Pius al XII-lea.

Într-o viziune care nu s-a şters niciodată din inima şi din mintea Ecaterinei, sfânta Fecioară a prezentat-o lui Isus care i-a dăruit un inel splendid, spunându-i: "Eu, Creatorul şi Mântuitorul tău, mă căsătoresc cu tine în credinţa pe care o vei păstra mereu curată până când vei celebra cu mine în cer nunta ta veşnică" (Raimondo da Capua, S. Caterina da Siena. Legenda maior, nr. 115, Siena 1998). Acel inel a rămas vizibil numai ei. În acest episod extraordinar vedem centrul vital al religiozităţii Ecaterinei şi al oricărei spiritualităţi autentice: cristocentrismul. Cristos este pentru ea ca un soţ, cu care există un raport de intimitate, de comuniune şi de fidelitate; este binele iubit mai presus de orice alt bine.

Această unire profundă cu Domnul este ilustrată de un alt episod din viaţa acestei mistice strălucite: schimbul inimii. Conform lui Raimondo da Capua, care a transmis destăinuirile primite de la Ecaterina, Domnul Isus i-a apărut având în mână o inimă umană roşie strălucitoare, i-a deschis pieptul, a introdus-o acolo şi a spus: "Fiică preaiubită, aşa cum alaltăieri am luat inima ta pe care tu mi-o ofereai, iată că acum îţi dau inima mea şi de acum înainte va sta în locul pe care-l ocupa inima ta" (ibid.). Ecaterina a trăit într-adevăr cuvintele sfântului Paul, "... nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20).

Asemenea sfintei din Siena, fiecare credincios simte nevoia de a se uniformiza cu sentimentele Inimii lui Cristos pentru a-l iubit pe Dumnezeu şi pe aproapele aşa cum iubeşte însuşi Cristos. Şi noi toţi putem să ne lăsăm transformată inima şi să învăţăm să iubim asemenea lui Cristos, într-o familiaritate cu El hrănită de rugăciune, de meditarea Cuvântului lui Dumnezeu şi de Sacramente, mai ales primind frecvent şi cu evlavie sfânta Împărtăşanie. Şi Ecaterina aparţine acelei cete de sfinţi euharistici cu care am voit să închei Exortaţia mea apostolică Sacramentum caritatis (cf. nr. 94). Iubiţi fraţi şi surori, Euharistia este un extraordinar, dar de iubire pe care Dumnezeu ni-l reînnoieşte încontinuu pentru a hrăni drumul nostru de credinţă, pentru a revigora speranţa noastră, pentru a înflăcăra caritatea noastră, pentru a ne face tot mai asemenea cu El.

În jurul unei personalităţi aşa de puternice şi autentice s-a constituit o adevărată familie spirituală. Era vorba de persoane fascinate de autoritatea morală a acestei tinere femei cu nivel foarte înalt de viaţă şi uneori impresionate şi de fenomenele mistice la care asistau, cum erau extazele frecvente. Mulţi s-au pus în slujba ei şi mai ales au considerat un privilegiu să fie călăuzite din punct de vedere spiritual de Ecaterina. O numeau "mamă", deoarece ca fii spirituali, luau de la ea hrană spirituală

Şi astăzi Biserica primeşte un mare folos de la exercitarea maternităţii spirituale a atâtor femei, consacrate şi laice, care alimentează în suflete gândul pentru Dumnezeu, întăresc credinţa oamenilor şi orientează viaţa creştină spre piscuri tot mai înalte. "Fii vă spun şi vă numesc - scrie Ecaterina adresându-se unuia dintre fiii săi spirituali, certozinul Giovanni Sabatini - deoarece eu vă nasc prin rugăciuni continue şi dorinţa în faţa lui Dumnezeu, aşa cum o mamă naşte copilul" (Epistolar, Scrisoarea nr. 141: Către părintele Giovanni de' Sabbatini). Fratelui dominican Bartolomeu de Dominici era obişnuită să se adreseze cu aceste cuvinte: "Preaiubitule şi preaîndrăgitule frate şi fiu în Cristos dulce Isus".

O altă trăsătură a spiritualităţii Ecaterinei este legată de darul lacrimilor. Ele exprimă o sensibilitate aleasă şi profundă, capacitate de emoţionare şi de gingăşie. Nu puţini sfinţi au avut darul lacrimilor, reînnoind emoţia lui Isus însuşi, care nu şi-a reţinut şi nu a ascuns plânsul său în faţa mormântului prietenului Lazăr şi a durerii lui Marta şi Maria şi la vederea Ierusalimului, în ultimele sale zile pământeşti. Conform Ecaterinei, lacrimile sfinţilor se amestecă cu Sângele lui Cristos, despre care ea vorbeşte cu tonuri vibrante şi cu imagini simbolice foarte eficace: "Amintiţi-vă de Cristos răstignit, Dumnezeu şi om (...). Puneţi-vi-l ca obiectiv pe Cristos răstignit, ascundeţi-vă în rănile lui Cristos răstignit, înecaţi-vă în sângele lui Cristos răstignit" (Epistolar, Scrisoarea nr. 16: Către unul al cărui nume nu se spune).

Aici putem înţelege de ce Ecaterina, deşi conştientă de lipsurile umane ale preoţilor, a avut mereu o reverenţă foarte mare faţă de ei. Preoţii împart, prin Sacramente şi cuvânt, forţa mântuitoare a Sângelui lui Cristos. Sfânta din Siena i-a invitat mereu pe slujitorii sacri, chiar şi pe papa, pe care-l numea "Cristos dulce pe pământ", să fie fideli faţă de responsabilităţile lor, mişcată mereu şi numai de iubirea sa profundă şi constantă faţă de Biserică. Înainte de a muri a spus: "Plecând din trup eu, într-adevăr, am consumat şi am dat viaţa în Biserică şi pentru Biserica Sfântă, lucru care îmi este har foarte singular" (Raimondo da Capua, S. Caterina da Siena. Legenda maior, nr. 363).

Aşadar, de la sfânta Ecaterina noi învăţăm ştiinţa cea mai sublimă: cunoaşterea şi iubirea lui Isus Cristos şi a Bisericii sale. În Dialogul Providenţei Divine, ea, cu o imagine singulară, îl descrie pe Cristos ca o punte între cer şi pământ. Ea este formată din trei scări mari constituite din picioarele, din coasta şi din gura lui Isus. Ridicându-se pe aceste scări mari, sufletul trece prin cele trei etape ale oricărei căi de sfinţire: dezlipirea de păcat, practicarea virtuţii şi a iubirii, unirea dulce şi afectuoasă cu Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori, să învăţăm de la sfânta Ecaterina să iubim cu curaj, în mod intens şi sincer, pe Cristos şi Biserica. De aceea să ne însuşim cuvintele sfintei Ecaterina pe care le citim în Dialogul Providenţei Divine, la încheierea capitolului care vorbeşte despre Cristos-punte: "Prin milostivire ne-ai spălat în sânge, prin milostivire ai voit să conversezi cu creaturile. O, Nebun de iubire! Nu ţi-a fost suficient să te întrupezi, ci ai voit şi să mori! (...) O, milostivire! Inima mi se îneacă gândindu-se la tine: oriunde m-aş gândi, nu găsesc decât milostivire" (cap. 30, pag. 79-80). Mulţumesc.

Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 36.