Audienţa generală de miercuri, 17 noiembrie 2010. Despre sfânta Iuliana de Cornillon

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi aş vrea să vă prezint o figură feminină, mai puţin cunoscută, însă căreia Biserica îi datorează o mare recunoştinţă, nu numai pentru sfinţenia vieţii sale, ci şi pentru că, prin marea ei fervoare, a contribuit la instituirea uneia dintre cele mai importante solemnităţi liturgice ale anului, cea a lui Corpus Domini. Este vorba despre sfânta Iuliana de Cornillon, cunoscută şi ca sfânta Iuliana de Ličge. Avem câteva date despre viaţa ei mai ales printr-o biografie, scrisă probabil de un ecleziastic care a fost contemporan al ei, în care sunt cuprinse diferite mărturii ale unor persoane care au cunoscut-o direct pe sfântă.

Iuliana s-a născut între anii 1191-1192 pe lângă Ličge, în Belgia. Este important de subliniat acest loc, deoarece în acel timp Dieceza de Ličge era, ca să spunem aşa, un adevărat "cenacol euharistic". Înainte de Iuliana, însemnaţi teologi au ilustrat acolo valoarea supremă a sacramentului Euharistiei şi, tot la Ličge, existau grupuri feminine dedicate cu generozitate cultului euharistice şi împărtăşaniei frecvente. Conduse de preoţi exemplari, ele au trăit împreună, dedicându-se rugăciunii şi faptelor caritative.

Rămasă orfană la vârsta de 5 ani, Iuliana împreună cu sora ei Agneza au fost date în grija călugăriţelor augustiniene din conventul-leprozar Mont-Cornillon. A fost educată mai ales de o soră, numită Sapienza (Înţelepciune), care i-a urmărit maturizarea spirituală, până când Iuliana însăşi a îmbrăcat haina călugărească şi a devenit şi ea călugăriţă augustiniană. A dobândit o cultură deosebită, ajungând să citească operele părinţilor Bisericii în limba latină, îndeosebi pe sfântul Augustin şi pe sfântul Bernard. În afară de o inteligenţă vie, Iuliana arăta, încă de la început, o tendinţă deosebită spre contemplaţie; avea un simţ profund al prezenţei lui Cristos, pe care o experimenta trăind în mod deosebit de intens sacramentul Euharistiei şi oprindu-se adesea ca să mediteze asupra cuvintelor lui Isus: "Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20).

La vârsta de 16 ani a avut prima viziune, care s-a repetat după aceea de mai multe ori în adoraţiile sale euharistice. Viziunea prezenta luna în strălucirea ei deplină, cu o dungă care o străbătea în diametru. Domnul a făcut-o să înţeleagă semnificaţia a ceea ce i-a apărut. Luna simboliza viaţa Bisericii pe pământ, linia opacă reprezenta în schimb lipsa unei sărbători liturgice, pentru instituirea căreia i se cerea Iulianei să se străduiască în mod eficace: adică o sărbătoare în care credincioşii să poată adora Euharistia pentru a mări credinţa, a înainta în practicarea virtuţilor şi a repara ofensele aduse Preasfântului Sacrament.

Circa douăzeci de ani Iuliana, care între timp a devenit prioră a conventului, a păstrat în secret această revelaţie, care-i umpluse inima de bucurie. Apoi s-a destăinuit altor două adoratoare fervente ale Euharistiei, fericita Eva, care ducea o viaţă eremitică, şi Isabela, care ajunsese la mănăstirea Mont-Cornillon. Cele trei femei au stabilit un fel de "alianţă spirituală", cu propunerea de a glorifica preasfântul sacrament. Au voit să implice şi un preot foarte stimat, Jean de Lausanne, canonic în biserica "Sfântul Martin" din Ličge, rugându-l să-i interpeleze pe teologi şi pe ecleziastici despre ceea ce le stătea lor la inimă. Răspunsurile au fost pozitive şi încurajatoare.

Ceea ce i s-a întâmplat Iulianei de Cornillon se repetă frecvent în viaţa Sfinţilor: pentru a avea confirmarea că o inspiraţie vine de la Dumnezeu, este necesar întotdeauna să se cufunde în rugăciune, să ştie să aştepte cu răbdare, să caute prietenia şi confruntarea cu alte suflete bune şi să supună toate judecăţii păstorilor Bisericii. Chiar episcopul de Ličge, Robert de Thourotte, care, după ezitări iniţiale, a acceptat propunerea Iulianei şi a colegelor sale, şi a instituit, pentru prima dată, solemnitatea Corpus Domini în Dieceza sa. Mai târziu, alţi episcopi l-au imitat, stabilind aceeaşi sărbătoare în teritoriile încredinţate îngrijirii lor pastorale.

Totuşi, Domnul le cere adesea sfinţilor să treacă peste încercări, pentru ca să fie mărită credinţa lor. I s-a întâmplat şi Iulianei, care a trebuit să îndure opoziţia dură a câtorva membri ai clerului şi chiar a superiorului de care depindea mănăstirea ei. Atunci, din voinţa sa, Iuliana a părăsit conventul Mont-Cornillon cu câteva colege, şi timp de zece ani, între 1248-1258, au fost găzduite în diferite mănăstiri de surori cistercine. Îi edifica pe toţi cu umilinţa ei, nu avea niciodată cuvinte de critică sau de reproş faţă de adversarii ei, ci continua să răspândească cu zel cultul euharistic. S-a stins în anul 1258 la Fosses-La-Ville, în Belgia. În chilia în care zăcea a fost expus preasfântul sacrament şi, conform cuvintelor biografului, Iuliana a murit contemplându-l cu un ultim elan de iubire pe Isus Euharistie, pe care întotdeauna l-a iubit, l-a cinstit şi l-a adorat.

Pentru buna cauză a sărbătorii Corpus Domini a fost cucerit şi Jacques Pantaléon de Troyes, care o cunoscuse pe sfântă în timpul slujirii sale de arhidiacon la Ličge. Chiar el, devenit papă cu numele de Urban al IV-lea, în anul 1264, a instituit solemnitatea Corpus Domini ca sărbătoare de poruncă pentru Biserica Universală, în joia care urmează după Rusalii. În bula de instituire, intitulată Transiturus de hoc mundo (11 august 1264), papa Urban al IV-lea cu discreţie reevocă experienţele mistice ale Iulianei, valorizându-le autenticitatea, şi scrie: "Deşi Euharistia este celebrată în mod solemn în fiecare zi, considerăm corect ca, cel puţin o dată pe an, să i se facă o comemorare mai onorată şi solemnă. De fapt, alte lucruri pe care le comemorăm, noi le percepem cu spiritul şi cu mintea, dar nu obţinem pentru asta prezenţa lor reală. În schimb, în această comemorare sacramentală a lui Cristos, chiar dacă sub altă formă, Isus Cristos este prezent cu noi în propria substanţă. De fapt, în timp ce urma să se înalţe la cer el a spus: «Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii» (Mt 28,20)".

Pontiful însuşi a voit să dea exemplul, celebrând solemnitatea Corpus Domini la Orvieto, oraşul în care locuia în acea vreme. Chiar din porunca sa în Domul din oraş se păstra - şi încă se păstrează - corporalul celebru cu urmele minunii euharistice care a avut loc cu un an înainte, în 1263, la Bolsena. Un preot, în timp ce consacra pâinea şi vinul, a fost cuprins de mari îndoieli cu privire la prezenţa reală a Trupului şi Sângelui lui Cristos în sacramentul Euharistiei. În mod miraculos, câteva picături de sânge au început să curgă din Ostia consacrată, confirmând astfel ceea ce mărturiseşte credinţa noastră. Urban al IV-lea i-a cerut unuia dintre cei mai mari teologi din istorie, sfântul Toma de Aquino - care în acel timp îl însoţea pe papa şi era la Orvieto - să compună textele oficiului liturgic din această mare sărbătoare. Ele, care sunt folosite şi astăzi în Biserică, sunt nişte capodopere, în care se unesc teologia şi poezia. Sunt texte care fac să vibreze coardele inimii pentru a exprima lauda şi recunoştinţa faţă de preasfântul sacrament, în timp ce inteligenţa, intrând cu uimire în mister, recunoaşte în Euharistie prezenţa vie şi adevărată a lui Isus, a Jertfei sale de iubire care ne reconciliază cu Tatăl şi ne dăruieşte mântuirea.

Chiar dacă după moartea lui Urban al IV-lea celebrarea sărbătorii Corpus Domini a fost limitată la câteva regiuni din Franţa, din Germania, din Ungaria şi din Italia de Sud, tot un Pontif, Ioan al XXII-lea, în anul 1317, a restabilit-o pentru toată Biserica. De atunci încoace, sărbătoarea a avut o dezvoltare minunată şi este încă foarte simţită de poporul creştin.

Aş vrea să afirm cu bucurie că astăzi în Biserică este o "primăvară euharistică": câte persoane stau în tăcere în faţa tabernacolului, pentru a se întreţine în colocviu de iubire cu Isus! Este mângâietor să ştim că nu puţine grupuri de tineri au redescoperit frumuseţea de a se ruga în adoraţie în faţa preasfântului sacrament. Mă gândesc, de exemplu, la adoraţia noastră euharistică în Hyde Park, la Londra. Mă rog ca această "primăvară" să se răspândească tot mai mult în toate parohiile, îndeosebi în Belgia, patria sfintei Iuliana. venerabilul Ioan Paul al II-lea, în enciclica Ecclesia de Eucharistia, constata că "în atâtea locuri [...] adoraţia preasfântului sacrament are larg spaţiu zilnic şi devine izvor inepuizabil de sfinţenie. Participarea evlavioasă a credincioşilor la procesiunea euharistică în solemnitatea Trupului şi Sângelui lui Cristos este un har al Domnului, care în fiecare an umple de bucurie pe cei care participă. Alte semne pozitive de credinţă şi de iubire euharistică s-ar putea menţiona" (nr. 10).

Amintind-o pe sfânta Iuliana de Cornillon să reînnoim şi noi credinţa în prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie. Aşa cum ne învaţă Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, "Isus Cristos este prezent în Euharistie în mod unic şi incomparabil. De fapt, este prezent în mod adevărat, real, substanţial: cu trupul şi sângele său, cu sufletul şi dumnezeirea sa. Deci este prezent în ea în mod sacramental, adică sub speciile euharistice ale pâinii şi vinului, Cristos în întregime: Dumnezeu şi om" (nr. 282).

Dragi prieteni, fidelitatea faţă de întâlnirea cu Cristos Euharisticul la sfânta Liturghie duminicală este esenţială pentru drumul de credinţă, dar să încercăm şi să mergem frecvent să-l vizităm pe Domnul prezent în tabernacol! Privind în adoraţie Ostia consacrată, noi întâlnim darul iubirii lui Dumnezeu, întâlnim pătimirea şi crucea lui Isus, precum şi Învierea sa. Tocmai prin faptul că-l privim în adoraţie Domnul ne atrage spre el, în misterul său, pentru a ne transforma aşa cum transformă pâinea şi vinul. Sfinţii au găsit mereu forţă, consolare şi bucurie în întâlnirea euharistică. Cu cuvintele din imnul euharistic Adoro te devote să repetăm în faţa Domnului, prezent în preasfântul sacrament: "Fă-mă să cred tot mai mult în tine, în tine să am speranţă, pe tine să te iubesc!". Mulţumesc.

Benedictus Pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 21.