Vatican: Audienţa generală de miercuri, 10 noiembrie 2010. Despre călătoria apostolică la Santiago de Compostela şi Barcelona

Iubiţi fraţi şi surori!

Astăzi aş vrea să amintesc împreună cu voi de călătoria apostolică la Santiago de Compostela şi Barcelona, pe care am avut bucuria s-o fac sâmbăta şi duminica trecută. Am mers acolo pentru a-i întări în credinţă pe fraţii mei (cf. Lc 22,32); am făcut asta ca martor al lui Cristos Înviat, ca semănător al speranţei care nu dezamăgeşte şi nu înşeală, pentru că îşi are originea în iubirea infinită a lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii.

Prima etapă a fost Santiago. Încă de la ceremonia de bun-venit, am putut experimenta iubirea pe care oamenii din Spania o nutresc faţă de Succesorul lui Petru. Am fost primit într-adevăr cu mare entuziasm şi căldură. În acest An Sfânt Campostelan, am voit să devin pelerin împreună cu aceia, foarte numeroşi, care au mers la acel celebru Sanctuar. Am putut să vizitez "Casa Apostolului Iacob cel Mare", care continuă să repete, celui care ajunge acolo având nevoie de har, că, în Cristos, Dumnezeu a venit în lume pentru a o reconcilia cu sine, neimputând oamenilor păcatele lor.

În impunătoarea catedrală din Compostela, îmbrăţişându-l cu emoţie pe sfânt, mă gândeam că acest gest de primire şi prietenie este şi un mod de a exprima adeziunea la cuvântul său şi participarea la misiunea sa. Un semn puternic al voinţei de a ne conforma mesajului apostolic, care, pe de o parte, ne angajează să fim păzitori fideli al veştii bune pe care apostolii au transmis-o, fără a ceda tentaţiei de a o altera, a o diminua sau a o supune altor interese, şi, pe de altă parte, îl transformă pe fiecare dintre noi în vestitori neobosiţi ai credinţei în Cristos, cu cuvântul şi mărturia vieţii în toate domeniile societăţii.

Văzând numărul de pelerini prezenţi la sfânta Liturghie solemnă pe care am avut bucuria s-o prezidez la Santiago, meditam despre ceea ce-i face pe atâţia oameni să lase ocupaţiile zilnice şi să întreprindă drumul penitenţial spre Compostela, un drum uneori lung şi obositor: este dorinţa de a ajunge la lumina lui Cristos, la care tânjesc în adâncul inimii lor, chiar dacă adesea nu ştiu să exprime bine asta în cuvinte. În momentele de rătăcire, de căutare, de dificultăţi, precum şi în aspiraţia de a întări credinţa şi de a trăi în mod mai coerent, pelerinii la Compostela întreprind un profund itinerar de convertire la Cristos, care a asumat în sine slăbiciunea, păcatul omenirii, mizeriile lumii, ducându-le acolo unde răul nu mai are putere, unde lumina binelui iluminează orice lucru. E vorba de un popor de drumeţi tăcuţi, care provin din orice parte a lumii, care redescoperă antica tradiţie medievală şi creştină a pelerinajului, străbătând târguri şi oraşe impregnate de catolicism.

În acea solemnă Euharistie, trăită de atâţia credincioşi prezenţi cu intensă participare şi devoţiune, am cerut cu fervoare ca aceia care merg în pelerinaj la Santiago să poată primi darul de a deveni adevăraţi martori ai lui Cristos, pe care l-au redescoperit la răscrucile drumurilor sugestive spre Compostela. M-am rugat şi pentru ca pelerinii, mergând pe urmele numeroşilor sfinţi care în decursul secolelor au făcut "Drumul spre Santiago", să continue să menţină vie semnificaţia sa religioasă, spirituală şi penitenţială genuină, fără a ceda în faţa banalităţii, a distragerii, a modelor. Acel drum, împletitură de căi care ară vaste terenuri formând o reţea prin Peninsula Iberică şi Europa, a fost şi continuă să fie loc de întâlnire a bărbaţilor şi femeilor din cele mai diferite provenienţe, uniţi de căutarea credinţei şi adevărului despre ei înşişi, şi trezeşte experienţe profunde de împărtăşire, de fraternitate şi de solidaritate.

Tocmai credinţa în Cristos dă sens Compostelei, un loc extraordinar de spiritual, care continuă să fie punct de referinţă pentru Europa de astăzi în noile sale configurări şi perspective. A păstra şi a întări deschiderea spre transcendent, precum şi un dialog rodnic între credinţă şi raţiune, între politică şi religie, între economie şi etică, va permite construirea unei Europe care, fidelă faţă de rădăcinile sale creştine de care nu se poate face abstracţie, să poată răspunde pe deplin la propria vocaţie şi misiune în lume. De aceea, fiind sigur de posibilităţile imense ale continentului european şi încrezător într-un viitor al său de speranţă, am invitat Europa să se deschidă tot mai mult la Dumnezeu, favorizând astfel perspectivele unei întâlniri autentice, respectuoase şi solidare, cu populaţiile şi civilizaţiile din celelalte continente.

Apoi, duminică, am avut bucuria într-adevăr mare de a prezida, la Barcelona, dedicarea bisericii "Sagrada Familia", pe care am declarat-o bazilică minoră. Contemplând grandiozitatea şi frumuseţea acelui edificiu, care invită să ne ridicăm privirea şi sufletul spre cel înalt, spre Dumnezeu, îmi aminteam de marile construcţii religioase, cum sunt catedralele din evul mediu, care au marcat profund istoria şi fizionomia principalelor oraşe din Europa. Acea operă splendidă - foarte bogată în simbologie religioasă, preţioasă în împletirea de forme, fascinantă în jocul luminilor şi culorilor - aproape o imensă sculptură în piatră, rod al credinţei profunde, al sensibilităţii spirituale şi al talentului artistic al lui Antoni Gaudí, face trimitere la adevăratul sanctuar, locul cultului real, Cerul, înde Cristos a intrat pentru a se prezenta în faţa lui Dumnezeu în favoarea noastră (cf. Ev 9,24). Genialul arhitect, în acel templu magnific, a ştiut să reprezinte în mod minunat misterul Bisericii, în care credincioşii sunt încorporaţi prin Botez ca pietre vii pentru construirea unui edificiu spiritual (cf. 1Pt 2,5).

Biserica Sfintei Familii a fost concepută şi proiectată de Gaudí ca o mare cateheză despre Isus Cristos, ca un cântec de laudă adus Creatorului. În acel edificiu aşa de impunător, el a a pus propria genialitate în slujba frumosului. De fapt, extraordinara capacitate expresivă şi simbolică a formelor şi a motivelor artistice, precum şi tehnicile arhitectonice şi sculpturale inovative, evocă Izvorul suprem al oricărei frumuseţi. Vestitul arhitect a considerat această lucrare ca o misiune în care era implicată toată persoana sa. Din momentul în care a acceptat funcţia construirii acelei biserici, viaţa sa a fost marcată de o schimbare profundă. Astfel a întreprins o intensă practică de rugăciune, post şi sărăcie, simţind necesitatea de a se pregăti din punct de vedere spiritual pentru a reuşi să exprime în realitatea materială misterul insondabil al lui Dumnezeu. Se poate spune că, în timp ce Gaudí lucra la construirea templului, Dumnezeu construia în el edificiul spiritual (cf. Ef 2,22), întărindu-l în credinţă şi apropiindu-l tot mai mult de intimitatea lui Cristos. Inspirându-se încontinuu din natură, operă a Creatorului, şi dedicându-se cu pasiune să cunoască Sfânta Scriptură şi liturgia, el a ştiut să realizeze în inima oraşului un edificiu vrednic de Dumnezeu şi, de aceea, vrednic de om.

La Barcelona, am vizitat şi Opera "Nen Déu", o iniţiativă ultracentenară, foarte legată de acea arhidieceză, unde sunt îngrijiţi, cu profesionalitate şi iubire, copii şi tineri în mod diferit abili. Vieţile lor sunt preţioase în ochii lui Dumnezeu şi ne invită în mod constant să ieşim din egoismul nostru. În casa aceea, am fost părtaş de bucuria şi de caritatea profundă şi necondiţionată a Surorilor Franciscane al Sfintelor Inimi, de munca generoasă a medicilor, educatorilor şi a atâtor alţi profesionişti şi voluntari, care lucrează cu dăruire ireproşabilă în Instituţia aceea. Am binecuvântat şi prima piatră a unei noi reşedinţe care va fi parte din această operă, unde totul vorbeşte despre caritate, despre respect al persoanei şi al demnităţii sale, despre bucurie profundă, pentru că fiinţa uman valorează prin ceea ce este şi nu numai prin ceea ce face.

În timp ce eram la Barcelona, m-am rugat intens pentru familii, celule vitale şi speranţă a societăţii şi a Bisericii. I-am amintit şi pe cei care suferă, îndeosebi în aceste momente de dificultăţi economice serioase. În acelaşi timp, am ţinut cont de tineri - care m-au însoţit în toată vizita la Santiago şi la Barcelona cu entuziasmul lor şi bucuria lor - pentru ca să descopere frumuseţea, valoarea şi angajarea Căsătoriei, în care un bărbat şi o femeie formează o familie, care cu generozitate primeşte viaţa şi o însoţeşte de la zămislirea sa până la sfârşitul său natural. Tot ceea ce se face pentru a susţine căsătoria şi familia, pentru a ajuta persoanele mai nevoiaşe, tot ceea ce măreşte măreţia omului şi a demnităţii sale inviolabile, contribuie la perfecţionarea societăţii. Nici un efort nu este zadarnic în acest sens.

Dragi prieteni, îi aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru zilele intense pe care le-am petrecut la Santiago de Compostela şi la Barcelona. Reînnoiesc mulţumirea mea regelui şi reginei Spaniei, principilor Asturiilor şi tuturor autorităţilor. Îndrept încă o dată gândul meu recunoscător şi afectuos spre iubiţii fraţi arhiepiscopi din cele două Biserici particulare şi colaboratorilor, precum şi celor care s-au străduit cu generozitate pentru ca vizita mea în cele două minunate oraşe să fie rodnică. Au fost zile de neuitat, care vor rămâne imprimate în inima mea! Îndeosebi, cele două celebrări euharistice, pregătite cu grijă şi trăite intens de toţi credincioşii, şi prin cântări, luate fie din marea tradiţie muzicală a Bisericii, fie din genialitatea autorilor moderni, au fost momente de adevărată bucurie interioară. Dumnezeu să-i răsplătească pe toţi, aşa cum numai el ştie să facă; Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi sfântul apostol Iacob să continue să însoţească drumul lor cu ocrotirea lor. Anul viitor, dacă va voi Dumnezeu, voi merge din nou în Spania, la Madrid, pentru Ziua Mondială a Tineretului. Încredinţez încă de acum rugăciunii voastre această iniţiativă prevăzătoare, pentru ca să fie ocazie de creştere în credinţă pentru atâţia tineri.

Benedictus Pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 9.