Sfânta Liturghie pentru cardinalii şi episcopii răposaţi în cursul anului

Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a prezidat celebrarea euharistică pentru cardinalii şi episcopii răposaţi în cursul anului, joi, 4 noiembrie 2010, la Altarul Catedrei din bazilica "Sfântul Petru". Publicăm în continuare omilia pe care papa a rostit-o în timpul sfintei Liturghii:

* * *

Domnilor cardinali,
Iubiţi fraţi şi surori!

"Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus". Cuvintele pe care le-am ascultat puţin mai înainte în lectura a doua (Col 3,1-4) ne invită să ne ridicăm privirea la realităţile cereşti. De fapt, cu expresia "cele de sus" sfântul Paul înţelege Cerul, deoarece adaugă: "unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu". Apostolul vrea să se refere la condiţia credincioşilor, a celor care sunt "morţi" pentru păcat şi a căror viaţă "este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu". Ei sunt chemaţi să trăiască zilnic în domnia lui Cristos, principiu şi împlinire a oricărei acţiuni a lor, mărturisind viaţa cea nouă care le-a fost dăruită la Botez. Această reînnoire în Cristos are loc în intimitatea persoanei: în timp ce continuă lupta împotriva păcatului, este posibil să înainteze în virtute, căutând să dea un răspuns deplin şi prompt la harul lui Dumnezeu.

Prin antiteză, apostolul semnalează după aceea "cele de pe pământ", evidenţiind astfel că viaţa în Cristos comportă o "alegere a terenului", o renunţare radicală la tot ceea ce - ca balastul - îl ţine pe om legat de pământ, corupând sufletul său. Căutarea "celor de sus" nu înseamnă că creştinul trebuie să neglijeze propriile obligaţii şi îndatoriri pământeşti, numai nu trebuie să se rătăcească în ele, ca şi cum ar avea o valoare definitivă. Referinţa la realităţile din cer este o invitaţie de a recunoaşte relativitatea a ceea ce este destinat să treacă, în faţa acelor valori care nu cunosc uzura timpului. E vorba de a lucra, de a ne angaja, de a ne acorda odihna justă, dar cu dezlipirea senină a celui care ştie că este numai un călător aflat în drum spre Patria cerească; un pelerin; într-un anumit sens, un străin spre veşnicie.

La această ultimă ţintă au ajuns de acum regretaţii cardinali Peter Seiichi Shirayanagi, Cahal Brendan Daly, Armand Gaétan Razafindratandra, ThomᚠŠpidlik, Paul Augustin Mayer, Luigi Poggi; precum şi numeroşii arhiepiscopi şi episcopi care ne-au părăsit în cursul acestui an. Cu sentimente de afecţiune vrem să-i amintim, aducând mulţumire lui Dumnezeu pentru darurile sale oferite Bisericii tocmai prin aceşti fraţi ai noştri care au mers înaintea noastră cu semnul credinţei şi acum dorm somnul păcii. Mulţumirea noastră devine rugăciune de mijlocire pentru ei, ca Domnul să-i primească în fericirea paradisului. Pentru sufletele lor alese oferim această sfântă Euharistie, adunându-ne în jurul altarului, pe care se face prezentă jertfa care proclamă victoria vieţii asupra morţii, a harului asupra păcatului, a paradisului asupra iadului.

Aceşti veneraţi fraţi ai noştri ne place să-i amintim ca păstori zeloşi, a căror slujire a fost mereu marcată de orizontul escatologic care animă speranţa în fericire fără de umbră promisă nouă după această viaţă; ca martori ai Evangheliei îndreptaţi să trăiască "cele de sus", care sunt rod al Duhului: "iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea" (Gal 5,22); ca şi creştini şi păstori animaţi de credinţă profundă, cu dorinţa vie de a se conforma lui Isus şi de a adera intim la persoana sa, contemplând neîncetat faţa sa în rugăciune. Pentru aceasta ei au putut să preguste "viaţa veşnică", despre care ne vorbeşte astăzi pagina din Evanghelie (In 3,13-17) şi pe care Cristos însuşi a promis-o "celui care crede în el". De fapt, expresia "viaţa veşnică" desemnează darul divin acordat omenirii: comuniunea cu Dumnezeu în această lume şi plinătatea sa în cea viitoare.

Viaţa veşnică ne-a fost deschisă de misterul pascal al lui Cristos şi credinţa este calea pentru a ajunge la ea. Este ceea ce reiese din cuvintele adresate de Isus lui Nicodim şi prezentate de evanghelistul Ioan: "După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică" (In 3,14-15). Aici este referinţa explicită la episodul relatat în cartea Numerelor (21,1-9), care scoate în evidenţă forţa mântuitoare a credinţei în cuvântul divin. În timpul exodului, poporul evreu se răzvrătise împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu şi a fost pedepsit cu plaga şerpilor veninoşi. Moise a cerut iertare şi Dumnezeu, acceptând căinţa israeliţilor, îi porunceşte: "Fă-ţi un şarpe de aramă şi pune-l pe un stâlp; oricine va fi muşcat de şarpe să privească la el şi va trăi". Şi aşa s-a întâmplat. Isus, în conversaţia cu Nicodim, dezvăluie sensul cel mai profund al acelui eveniment de mântuire, raportându-l la propria moarte şi înviere: Fiul Omului trebuie să fie înălţat pe lemnul Crucii pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa. Sfântul Ioan vede chiar în misterul crucii momentul în care se revelează gloria regească a lui Isus, gloria unei iubiri care se dăruieşte în întregime în pătimire şi moarte. Astfel crucea, în mod paradoxal, din semn de condamnare, de moarte, de faliment, devine semn de răscumpărare, de viaţă, de victorie, în care, cu privire de credinţă, se pot observa roadele mântuirii.

Continuând dialogul cu Nicodim, Isus aprofundează după aceea sensul mântuitor al crucii, revelând cu tot mai mare claritate că el constă în iubirea imensă a lui Dumnezeu şi în dăruirea Fiului unicul născut: "Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut". Acesta este unul din cuvintele centrale ale Evangheliei. Subiectul este Dumnezeu Tatăl, originea întregului mister creator şi răscumpărător. Verbele "a iubi" şi "a da" indică un act decisiv şi definitiv care exprimă radicalitatea cu care Dumnezeu s-a apropiat de om în iubire, până la dăruirea totală, până la trecerea pragului ultimei noastre singurătăţi, coborându-se în abisul abandonării noastre extreme, trecând prin poarta morţii. Obiectul şi beneficiarul iubirii divine este lumea, adică omenirea. Este un cuvânt care şterge complet ideea despre un Dumnezeu îndepărtat şi străin de drumul omului, şi dezvăluie, mai degrabă, adevărata sa faţă: El ni l-a dăruit pe Fiul său din iubire, pentru a fi Dumnezeul apropiat, pentru a ne face să simţim prezenţa sa, pentru a ne veni în întâmpinare şi a ne duce în iubirea sa, în aşa fel încât toată viaţa să fie animată de această iubire divină. Fiul Omului nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji şi a-şi dărui viaţa. Dumnezeu nu o face pe stăpânul, ci iubeşte fără măsură. Nu manifestă atotputernicia sa în pedeapsă, ci în milostivire şi în iertare. A înţelege toate acestea înseamnă a intra în misterul mântuirii: Isus a venit pentru a mântui şi nu pentru a condamna; cu jertfa crucii el revelează faţa de iubire a lui Dumnezeu. Şi tocmai prin credinţa în iubirea supraabundentă dăruită nouă în Cristos Isus, noi ştim că până şi cea mai mică forţă de iubire este mai mare decât cea mai mare forţă distrugătoare şi poate să transforme lumea şi tocmai prin această credinţă noi putem avea o "speranţă vrednică de crezare", aceea în viaţa veşnică şi în învierea trupului.

Iubiţi fraţi şi surori, cu cuvintele din prima lectură, luată din cartea Lamentaţiunilor, să cerem ca toţi cardinalii, arhiepiscopii şi episcopii, pe care-i amintim astăzi, slujitori generoşi ai Evangheliei şi ai Bisericii, să poată cunoaşte acum pe deplin cât de "bun este Domnul cu cel care se încrede în el, cu sufletul care-l caută" şi să experimenteze că "la Domnul este îndurare şi belşug de mântuire" (Ps 129). Iar noi, pelerini aflaţi în drum spre Ierusalimul ceresc, să aşteptăm în tăcere, cu speranţă fermă, mântuirea Domnului (cf. Lam 3,26), căutând să mergem pe căile binelui, susţinuţi de harul lui Dumnezeu, amintindu-ne mereu că "nu avem aici o cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea care trebuie să vină" (Ev 13,14). Amin.

[01528-01.01] [Text original: Italiană]

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.