Liturgia cerească şi pământească

Sacramentul paradisului

De Inos Biffi

"În liturgia pământească - afirmă Sacrosanctum concilium - noi participăm, prin pregustare, la liturgia cerească, ce se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului" (nr. 8). Totuşi, nu e vorba de două liturgii paralele sau juxtapuse. Liturgia originară şi exemplară este cea săvârşită de Cristos aşezat la dreapta Tatălui. Este sacrificiul său ceresc, la care este asociată Biserica, aceea de acum glorioasă, şi aceea încă peregrinantă.

Nu rar liturgiştii, care nu întotdeauna reuşesc să uimească prin competenţă sau acuitate teologică, se arată îndărătnici să considere liturgia pe care o celebrăm aici pe pământ ca o "reflexie" reală a celei din cer; deci să vadă în jertfa euharistică prezenţa jertfei glorioase. Li s-ar părea lor că în felul acesta sunt diminuate adevărul şi natura istorică a evenimentului crucii.

În realitate, nu există două jertfe: cea istorică şi cea glorioasă în cer, ci o unică jertfă, cea a Calvarului, care este în mod intim glorioasă, deci în mod radical cerească şi veşnică.

Cu alte cuvinte, jertfindu-se pe sine însuşi, Isus conferă oferirii sale - care nu mai este carnală ci "spirituală" - o valoare care nu se consumă şi care este în măsură să depăşească momentaneitatea: "Suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui Isus Cristos, o dată pentru totdeauna" (Ev 10,10).

Oriunde se săvârşeşte o celebrare creştină, chiar şi în forma sa pământească, este mereu în exerciţiu preoţia veşnică a lui Cristos şi este în desfăşurarea oferirea făcută cu "propriul sânge" şi înzestrată cu valoare inepuizabilă. Este motivul pentru care ea nu este capturată de nici un timp şi nu este circumscrisă în nici un loc. Dimpotrivă, este cuprinzătoare şi deschisă faţă de toate timpurile şi de toate locurile.

Desigur, cultul în Biserica pământească şi neîmplinită prezintă o modalitate diferită faţă de acela care este propriu Bisericii din cer, unde este de acum desfăcută de împletitura semnelor şi unde harul s-a transformat în glorie. Aici pe pământ sfinţirea este încă în desfăşurare, în aşteptare şi în speranţa gloriei, şi acţionează cu medierea sacramentelor. Şi, totuşi, e vorba de aceeaşi liturgie, care îşi are izvorul său şi originea sa în aceea care se desfăşoară - spunea Sacrosanctum concilium - în "cetatea sfântă a Ierusalimului (...) unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu ca slujitor al sanctuarului şi al adevăratului tabernacol".

Noi putem celebra "aici şi acum", deoarece Cristos cel glorios celebrează veşnic cu Biserica din cer. Iată pentru ce constituţia conciliară afirmă că noi participăm la liturgia cerească, ce transcende şi în acelaşi timp atrage liturgia noastră. Înţelegem aşadar că toate mădularele sale celebrează cu Cristos capul: de fapt, există un singur trup al Domnului, o unică Biserică.

De aceea, când suntem la altar pentru Liturghie, sau mergem la altar pentru sacramente, sau suntem adunaţi pentru laudele aduse Domnului, credinţa ne face să percepem cu Răstignitul înviat prezenţa îngerilor şi a sfinţilor, care în mod invizibil intervin ca să se roage cu noi în celebrarea noastră: o prezenţă invizibilă, deci mai reală, mai consistentă şi mai adevărată decât aceea a credincioşilor pe care-i vedem în jurul nostru şi ale căror chipuri şi glasuri le percepem cu simţurile.

Nici nu sunt acestea numai sentimente pioase şi evlavioase. Este în schimb teologie pură, ca să nu spunem simplă dogmă. În orice caz este certitudinea pe care o proclamăm în rugăciunea euharistică, îndeosebi în vechiul canon întâi, a cărui bogăţie minunată o descoperim, după ce aproape că l-am abandonat.

În acest moment observăm că celebrarea liturgică echivalează cu o proclamare a comuniunii sfinţilor. Ea este într-un anumit mod sacramentul Paradisului. Îşi dau întâlnire în liturgie toţi cei drepţi din istoria mântuirii, începând de la Abel, pentru a ajunge la Fecioara Maria, la soţul ei, la apostoli, la martiri şi la toţi cei care formează Biserica din cer, fără ca să fie neglijate corurile de îngeri cu care intonăm cântarea noastră de laudă.

Textul conciliar afirmă la numărul 8: "Împreună cu întreaga oştire cerească îi cântăm Domnului imnul de slavă; amintindu-i cu veneraţie pe sfinţi, nădăjduim să avem parte împreună cu ei şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos, până când se va arăta el însuşi, viaţa noastră, şi atunci ne vom arăta împreună cu el în glorie".

Liturgia ne duce, astfel, într-o altă lume, cea a harului şi a gloriei, care are sens numai prin credinţă. Fiecare celebrare apare astfel culme a mărturisirii de credinţă.

(După L'Osservatore romano, 19 octombrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.