Colocviu cu arhiepiscopul Amato despre canonizările de duminică, 17 octombrie 2010

Sfinţenia trăită în diferite contexte sociale

De Nicola Gori

Benedict al XVI-lea canonizează duminică, 17 octombrie 2010, în Piaţa "Sfântul Petru", şase persoane consacrate care au trăit experienţe desigur diferite în realităţile lor respective. De fapt, e vorba de o doamnă nobilă, de un preot, de un frate laic, de o fiică de emigraţi, de o femeie din popor şi de o orfană. I-am cerut arhiepiscopului Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, să ne ilustreze câteva trăsături caracteristice ale noilor sfinţi.

Ce sugerează extracţia socială diferită a celor şase canonizaţi în ziua de duminică?

Sfinţenia este mereu prezentă în Biserică, în orice parte a lumii. Botezaţi sfinţi continuă să fie şi astăzi o veste bună pentru Biserică şi pentru societatea civilă, nu numai din exemplul lor, ci şi din activităţile lor caritative.

Primul care a trăit în ordinea timpului este Stanislau Kazimierczyk. Minunea atribuită mijlocirii sale, vindecarea contelui Petru Komorowski, a avut loc în anul 1617. Cum e posibil de evaluat astăzi că acea vindecare a fost într-adevăr miraculoasă?

Minunea atribuită lui Kazimierczyk are ceva uluitor. Este bine mărturisită şi descrisă cu amănunţime în documentaţia medicală din anii aceia. De altfel, el s-a dedicat mereu cu iubire asistării bolnavilor. Medicii timpului - a subliniat într-un interviu la "L'Osservatore romano" din 21 august preşedintele Comisiei medicale din congregaţia noastră - nu numai că erau buni, ci erau şi foarte scrupuloşi şi notau totul în amănunt. Deci, chiar şi la distanţă de secole n-ar fi fost o părere diferită cu privire la vindecarea imediată miraculoasă a contelui. Aş vrea să adaug că faima de sfinţenie a lui Stanislau s-a păstrat vie până în zilele noastre în Polonia, mai ales la Cracovia. A murit în faimă de sfinţenie la Kazimierz în anul 1489.

Îngrijirea bolnavilor se pare că a fost şi preocuparea unui alt canonizat din cei şase.

Fericitul Andrei, un călugăr laic, foarte evlavios faţă de sfântul Iosif - care a făcut să se ridice un sanctuar care pe care l-a avut în custodie toată viaţa sa - animat de mare caritate şi de profund spirit de rugăciune, efectiv era obişnuit să viziteze bolnavii. Îi încuraja şi-i îndemna să aibă o devoţiune încrezătoare faţă de sfântul Iosif. După ce a terminat noviciatul şi perioada de formare, i-a fost încredinţată misiunea de portar al colegiului "Sfintei Fecioare Maria" din Montreal, unde a rămas timp de patruzeci de ani desfăşurând cu umilinţă profundă slujirea sa. În timpul care-i rămânea liber, fericitul îi vizita pe bolnavi şi-i încuraja, îndemnându-i să aibă o devoţiune afectuoasă faţă de sfântul Iosif.

Pentru Maria a Crucii MacKillop fac sărbătoare în aceste zile la Roma australieni şi scoţieni împreună.

Era fiică de catolici scoţieni imigraţi în Australia. Îngrijirea copiilor săraci era vocaţia sa. În acest scop a întemeiat o congregaţie călugărească. Surorile Sfântului Iosif ale Preasfintei Inimi a lui Isus au avut imediat o mare răspândire în Australia şi în alte părţi sunt încă prezente astăzi în trei sute patruzeci de opere. Figura de educatoare sfântă a lui MacKillop este foarte vie în continentul acela. În faţa multelor dificultăţi, sora Maria nu s-a descurajat niciodată, păstrându-şi încrederea în Providenţa Divină şi aprofundând angajarea sa în slujba Bisericii şi a promovării umane şi religioase a ambientului său. Cu sănătate şubredă, în ultimii ani a fost constrânsă să stea într-un scaun cu rotile din cauza unor probleme apoplectice, care, deşi slăbindu-i fizicul, nu i-au luat luciditatea mentală, nici nu i-au slăbit credinţa şi caritatea.

Şi Candida Maria a lui Isus, într-un anumit sens a trăit experienţa emigrării şi a întemeiat şi ea un institut călugăresc.

E vorba de o spaniolă, întemeietoarea congregaţiei fiicelor lui Isus pentru educarea copiilor şi a tinerilor nevoiaşi. Încă din ziua primei Împărtăşanii, a simţit puternic dorinţa de a-i aparţine total Domnului Isus: această convingere va fi menţinută cu fidelitate şi după aceea, în pofida insistenţei părinţilor în faţa propunerilor avantajoase de căsătorie. La vârstă tânără s-a pus în slujba familiei unei magistrat, a cărui soţie a favorizat-o în viaţa spirituală şi în rugăciune. Şi cu ajutorul confesorului, Candida Maria a început să definească trăsăturile spiritualităţii sale: devoţiunea euharistică şi mariană, predilecţie faţă de cei săraci, dăruirea de sine, pocăinţă şi meditarea Pătimirii Domnului. Însă este întemeietoarea unui institut călugăresc şi italianca Giulia Salzano, născut la Santa Maria Capua Vetere, în provincia Caserta, care a întemeiat congregaţia surorilor catehete ale preasfintei inimi, al cărei apostolat este formarea tinerelor generaţii prin cateheză.

Şi Giulia Salzano a întemeiat un institut călugăresc. Ce experienţă a făcut să se formeze în ea ideea unei asemenea opere?

Giulia a manifestat de foarte tânără carisma sa nu numai de educatoare, ci şi de catehetă, colaborând cu dedicare la cateheza parohială dată copiilor de la prima Împărtăşanie şi organizând laboratoare de cusut pentru împodobirea bisericilor sărace. În felul acesta s-a consolidat în ea intenţia de a întemeia un institut călugăresc care să aibă ca finalitate imediată educaţia religioasă a tinerelor generaţii. Giulia a continuat în activitatea sa de catehetă, fără a neglija nici o categorie de persoane: de la copii la tineri, la adulţi şi chiar la militarii din primul război mondial. Angajarea sa educativă, desfăşurată cu credinţă şi competenţă, a fost apreciată unanim nu numai de credincioşi ci şi de autorităţile civile. Angajarea intensă în fundaţie şi pasiunea pentru apostolat n-au scăzut nici măcar în timpul frecventelor crize de angina pectoris, dintre care una, în anul 1929, i-a fost fatală.

Complet diferită pare să fie experienţa trăită de întemeietoarea unei mănăstiri între cei care sunt proclamaţi sfinţi duminică, doamna nobilă Varano.

Nobila Battista Varano a întemeiat o mănăstire pentru contemplative clarise, la care a fost abatesă până la moartea sa, în anul 1524. În afară de a fi o călugăriţă sfântă, Varano a fost o mare mistică, remarcându-se prin lirismul şi profunzimea spirituală a scrierilor sale. Încă de mică, a simţit fascinaţia vieţii călugăreşti. Dar numai după ce a trecut peste perioadele de intensă luptă interioară şi peste opoziţia paternă a putut să realizeze vocaţia sa, îmbrăcând haina clariselor în mănăstirea "Sfânta Clara" din Urbino. După aceea, cu instituirea unui convent aproape de Camerino, fericita s-a transferat acolo cu alte însoţitoare. Aici a fost numită abatesă şi, la expirarea mandatului, confirmată de mai multe ori. Profilul său interior a fost marcat de un continuu exerciţiu ascetic şi de unirea mistică cu Cristos Răstignit. Din reflecţiile sale despre Sfânta Scriptură şi despre textele liturgice au apărut diferite scrieri de meditaţie, apreciate chiar de persoane de mare spiritualitate. La începutul secolului al XVI-lea, oraşul Camerino a devenit centru de tensiuni politice şi de diferite ciocniri războinice, până acolo încât fericita a fost constrânsă să fugă. Însă, odată ce s-a întors în convent, a devenit punct de referinţă pentru cetăţeni, autorităţi religioase şi civile.

(După L'Osservatore romano, 17 octombrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.