Mai are valoare Jurământul lui Hipocrate?

De Cristina Rolando*

De fiecare dată când se dezbate despre rolul medicului faţă de pacienţii care vor să avorteze sau de bolnavii care ar vrea să moarte, există mereu unii care-şi amintesc de Jurământul lui Hipocrate, un "jurământ" care se pare că provine din anul 400 î.C. şi care este semnat de medici, dentişti şi veterinari înainte de a începe profesia.

Dar ce este scris în acest Jurământ?

"Afirm cu jurământ prin Apollo medic şi prin Esculap, prin Igiea şi prin Panacea - şi să fie martori toţi zeii şi zeiţele - că atât cât îmi vor permite forţele mele şi gândirea mea, voi îndeplini acest jurământ al meu pe care-l promit aici în scris. Voi considera ca tată pe cel care m-a iniţiat şi mi-a fost maestru în această artă, şi cu recunoştinţă îl voi asista şi-i voi furniza tot ceea ce poate să-i trebuiască pentru hrană şi pentru necesităţile vieţii; îi voi considera ca fraţi ai mei pe fiii săi şi, dacă ei vor vrea să înveţe această artă, îi voi învăţa fără plată şi fără obligaţii scrise, şi-i voi face părtaşi de lecţiile şi explicaţiile mele despre toată această disciplină atât pe copiii mei cât şi pe cei ai maestrului meu, şi tot aşa pe discipolii care au jurat că vor să se dedice acestei profesii, şi pe nimeni altul în afară de ei.

Voi prescrie bolnavilor dieta corespunzătoare care să li se potrivească atât cât îmi va fi permis de cunoştinţele mele, şi-i voi apăra de orice lucru nedrept şi dăunător. Niciodată, mişcat de insistenţele grijulii ale cuiva, nu voi turna pe ascuns medicamente letale nici nu voi comite vreodată lucruri de felul acesta.

Pentru acelaşi motiv nu voi sugera niciodată vreunei femei prescrieri care s-o poată face să avorteze, ci voi păstra castă şi curată de orice delict fie viaţa mea fie arta mea. Nu voi opera bolnavii de calculi lăsând această misiune experţilor în acea artă. În orice casă voi intra, mă voi îngriji numai de sănătatea bolnavilor, alungând orice suspiciune de nedreptate şi de corupţie, şi mai ales de dorinţa de relaţii ilicite cu femei sau cu bărbaţi atât liberi cât şi sclavi. Tot ceea ce în timpul îngrijirii şi chiar în afara ei voi vedea şi voi asculta cu privire la viaţa obişnuită a persoanelor şi care nu va trebui să fie divulgat, voi sine secret ca lucru sacru. Fie ca eu să pot, dacă voi fi respectat cu toată scrupulozitatea acest jurământ al meu fără a-l călca niciodată, să trăiesc îndelung şi fericit în stima deplină a tuturor, şi să adun roade îmbelşugate ale artei mele. Dacă în schimb îl voi încălca şi voi fi sperjur, fie ca să mi se întâmple tot contrariul".

Citind textul, se pot găsi caracteristicile ontologice fundamentale ale profesiei medicale. În primul rând, necesitatea - pentru cel care deja o exercită şi a fortiori pentru cel care se pregăteşte pentru a o exercita - de a face jurământul în faţa divinităţii, fiind vorba de activitate sacră; de fapt, zeii sunt invocaţi nu în vederea ajutorului, ci ca mărturie a caracterului solemn conferi promisiunii.

Şi tocmai această valenţă dă cont despre comuniunea de viaţă şi de intenţii între adepţi, precum şi despre raportul lor reciproc cu profesorii.

Aşadar, medicina nu se configurează, sic et simpliciter, ca o profesie asemănătoare cu altele prin elemente formale sau structurale, ci reprezintă o artă pecetluită de o legătură sacră. A transmite aceste învăţături înseamnă, cu alte cuvinte, a indica un mod de a fi şi un stil de viaţă, pecetluind, în acelaşi timp, o datorie de recunoştinţă care nu se stinge cu moartea maestrului, ci care se transmite naturaliter şi la discipoli.

Această concepţie despre medicină explică faptul că nu poate fi redusă tout court la "profesie", ci trebui, în schimb, să fie ridicată la nivelul de vocaţie; o vocaţie care implică toată persoana semel per semper, tocmai în vederea angajării irevocabile imprimată în Jurământul însuşi ("... dacă voi fi trădător şi sperjur...").

Deci, rămânând veridicitatea acestor premise, trebuie să ne întrebăm dacă conceptul de medicină ca artă, conţinut în Corpus Ippocraticum, este ceva anacronic şi de aceea situabil într-un context socio-cultural special cu era cel Hipocratic sau dacă, mai degrabă, trebuie să fie vorba de un principiu călăuză şi pentru medicul din postmodernitate.

Pentru a rezolva vexata quaestio trebuie precizată valoarea şi semnificaţia prudenţei în activitatea medicală.

Exercitarea acestei virtuţi se dovedeşte aşa de esenţială încât trebuie considerată conditio sine qua non pentru medicină ca să-şi atingă scopul care-i este propriu: vindecarea subiectului bolnav.

În definitiv, propoziţiile a fi artă sau a se realiza prin intermediul virtuţilor şi semnificaţia subînţeleasă lor nu sunt pentru ştiinţa medicală "opţiuni" alternative ci, dimpotrivă, se dovedesc ambele esenţiale: ori medicina este artă şi cheamă în cauză exercitarea virtuţilor ori nu este deloc medicină, nici în epoca lui Hipocrate nici în zilele noastre.

Dar nu e totul. Şi un alt principiu se dovedeşte constitutiv al valorii etice a ştiinţei medicale: caracterul sacral, vocaţional al ei ("... sacră şi curată voi menţine viaţa mea şi arta mea..."). Neglijenţa, imprudenţă şi nepriceperea; dezinteresul uman faţă de pacient; aşa-numitul sindrom al burnout, referită la capacitatea stresogenă a profesiei; entuziasmul facil al studenţilor în medicină, dezamăgit deja în timpul cursului studiilor sau oricum în primii ani de practică, sunt toate indicii care pot fi conduse uşor la motivaţii subiective absente sau neadecvate.

Iată deci că da viaţă caracterului vocaţional al profesiei înseamnă, de fapt, nu numai a recupera geneza ei motivaţională, ci şi a contribui la garantarea capacităţilor umane ale medicului făcându-l, în acelaşi timp, mai tolerant la factorii de stres.

Capacităţile personale de ascultare şi înţelegere faţă de cel bolnav, împreună cu cele medical-ştiinţifice proprii ale tehnicianului, determină valoarea profesionistului. În definitiv, din analiza etico-filozofică a lui Corpus reiese un paralelism strâns între viaţa (medicului) şi arta (de medic); "... sacră şi curată voi menţine viaţa mea şi arta mea..."; şi această simetrie între modul de a fi al persoanei şi modalitatea de exercitare a profesiunii defineşte un aspect al bioeticii de astăzi, inspirată din paradigma virtuţilor. De fapt, etica virtuţilor, punându-se ca obiectiv formarea persoanei (cine vreau să devin?), dobândirea unei plinătăţi ultime şi realizarea unei vieţi reuşite, nu contemplă - nici n-ar putea s-o facă! - o discontinuitate între viaţa personală şi profesională.

În lumina celor expuse mai sus, medicina ca artă şi vocaţie, virtutea medicului, etica virtuţilor se dovedesc elemente constitutive ale Jurământului Hipocratic. Dar nu numai atât. Sunt ridicate la nivelul de concepte-călăuză, indispensabile profesionistului de astăzi şi celui de mâine pentru a cunoaşte, a-şi însuşi şi a putea preda etica medicală. Îndeosebi, cu referinţă la activitatea de predare, întemeiată şi orientată de virtuţi, modalitatea care-i constituie esenţa este apropierea pe care profesorul o are faţă de bolnav (aşa-numita etică la patul pacientului).

În sfârşit, o ultimă consideraţie. Corpus prezintă câteva prescripţii morale care sunt expresia aşa-numitei "Bioetici a principiilor" (ce trebuie să facem?). De fapt se citeşte:

"...Niciodată, mişcat de insistenţele grijulii ale cuiva, nu voi turna pe ascuns medicamente letale nici nu voi comite vreodată lucruri de felul acesta.

Pentru acelaşi motiv nu voi sugera niciodată vreunei femei prescrieri care s-o poată face să avorteze [....] În orice casă voi intra, mă voi îngriji numai de sănătatea bolnavilor, alungând orice suspiciune de nedreptate şi de corupţie, şi mai ales de dorinţa de relaţii ilicite cu femei sau cu bărbaţi [...] Tot ceea ce în timpul îngrijirii şi chiar în afara ei voi vedea şi voi asculta cu privire la viaţa obişnuită a persoanelor şi care nu va trebui să fie divulgat, voi sine secret ca lucru sacru [...]".

Apărarea vieţii fizice, acel primum non nocere, respectarea secretului profesional, autonomia pacientului, sunt principii fundamentale care arată un evident caracter semnificativ social şi moral, făcând absolut superfluă orice altă disertaţie în materie.

* Cristina Rolando este avocat şi profesor. Face parte din Comitetul editorial al revistei "Iustitia", editată de Casa Editrice Giuffrč, şi este profesor de Instituţii de Drept Privat la Facultatea de Bioetică din Ateneul Pontifical Regina Apostolorum din Roma.

A publicat numeroase lucrări şi volume, între care "Pensia alimentară şi menţinerea în dreptul familiei. Tutela civilă, penală, internaţională" (Giuffrč 2008) şi "Bioetica şi persoana. Care raport?" (Edizioni Art 2009).

(După Zenit, 3 octombrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.