Omilia papei la Liturghia de beatificare a cardinalului Newman (19 septembrie 2010)

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

Ziua de astăzi care ne-a adus aici împreună la Birmingham este de mari auspicii. În primul rând, este ziua Domnului, duminica, ziua în care Domnul nostru Isus Cristos a înviat din morţi şi a schimbat pentru totdeauna cursul istoriei umane, oferind viaţă şi speranţă noi celor care trăiau în întuneric şi în umbra morţii. Acesta este motivul pentru care creştinii din toată lumea se adună împreună în această zi pentru a da laudă lui Dumnezeu şi a-i mulţumi pentru marile minunăţii săvârşite de el pentru noi. În afară de asta, această duminică specială marchează un moment semnificativ în viaţa naţiunii britanice, pentru că este ziua aleasă dinainte pentru a comemora aniversarea a 70 de ani a lui "Battle of Britain". Pentru mine, care am trăit şi am suferit îndelung zilele întunecate ale regimului nazist din Germania, este profund de emoţionant să fiu aici cu voi în această împrejurare, şi să-i amintesc pe aceia dintre concetăţenii voştri care şi-au sacrificat propria viaţă, rezistând în mod curajos în faţa forţelor acelei ideologii rele. Gândul meu se îndreaptă îndeosebi spre apropiata Coventry, care a avut de suferit un bombardament aşa de greu şi o gravă pierdere de vieţi umane în noiembrie 1940. După şaptezeci de ani, ne amintim cu ruşine şi oroare de cantitatea înspăimântătoare de moarte şi distrugere pe care războiul o aduce cu sine atunci când izbucneşte, şi reînnoim propunerea de a acţiona pentru pace şi reconciliere în orice loc în care apare ameninţarea conflictelor. Însă există un motiv ulterior, mai fericit pentru ce ziua aceasta este una fericită pentru Marea Britanie, pentru Midelands şi pentru Birmingham. Este ziua în care cardinalul John Henry Newman este în mod formal ridicat la cinstea altarelor şi declarat fericit.

Îi mulţumesc arhiepiscopului Bernard Longley pentru bun-venitul cordial pe care mi l-a adresat în această dimineaţă, la începutul Liturghiei. Aduc omagiu tuturor celor care au lucrat aşa de intens mulţi ani pentru a promova cauza cardinalului Newman, inclusiv părinţii din Oratoriul din Birmingham şi membrii Familiei spirituale Das Werk. Şi îi salut pe toţi cei care au venit aici din întreaga Mare Britanie, din Irlanda şi din alte părţi; vă mulţumesc pentru prezenţa voastră la această celebrare, în timpul căreia aducem glorie şi laudă lui Dumnezeu pentru virtuţile eroice ale acestui sfânt om englez.

Anglia are o mare tradiţie de sfinţi martiri, a căror mărturie curajoasă a susţinut şi a inspirat comunitatea catolică locală de-a lungul secolelor. Şi totuşi este corect şi potrivit ca să recunoaştem astăzi sfinţenia unui mărturisitor, un fiu al acestei naţiuni care, deşi nu a fost chemat să-şi verse propriul sânge pentru Domnul, totuşi i-a dat mărturie elocventă în decursul unei vieţi lungi dedicată slujirii sacerdotale, în special predicării, învăţăturii şi scrierilor. Este vrednic să-şi ia locul într-o lungă serie de sfinţi şi învăţători din aceste insule, sfântul Beda, sfânta Hilda, sfântul Aelred, fericitul Duns Scotus, numai pentru a numi câţiva. În fericitul John Henry acea gentilă tradiţie de învăţătură, de profundă înţelepciune umană şi de iubire intensă faţă de Domnul a dat roade bogate ca semn al prezenţei continue a Duhului Sfânt în adâncul inimii poporului lui Dumnezeu, făcând să apară îmbelşugate daruri de sfinţenie.

Motoul cardinalului Newman, Cor ad cor loquitur, "inima vorbeşte inimii", ne permite să pătrundem în înţelegerea vieţii creştine ca şi chemare la sfinţenie, experimentată ca dorinţă intensă a inimii umane de a intra în comuniune intimă cu Inima lui Dumnezeu. El ne aminteşte că fidelitatea faţă de rugăciune ne transformă treptat în imaginea divină. Aşa cum a scris într-una din predicile sale rafinate: "obişnuinţa cu rugăciunea, care este practică de a ne adresa lui Dumnezeu şi lumii invizibile în orice perioadă, în orice loc, în orice urgenţă, rugăciunea, spun, are ceea ce poate fi numit un efect natural în spiritualizarea şi înălţarea sufletului. Un om nu mai este ceea ce era înainte; treptat... a interiorizat un nou sistem de idei şi a devenit impregnat cu principii proaspete" (Parochial and plain sermons, IV, 230-231). Evanghelia de astăzi ne spune că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni (cf. Lc 16,13), şi învăţătura fericitului John Henry despre rugăciune explică modul în care credinciosul creştin este pus în manieră definitivă în slujba unicului Învăţător adevărat, singurul care are dreptul la evlavia noastră necondiţionată (cf. Mt 23,10). Newman ne ajută să înţelegem ce înseamnă asta în viaţa noastră zilnică: ne spune că Învăţătorul nostru divin a încredinţat o misiune specială fiecăruia dintre noi, "o slujire bine definită", încredinţată în mod unic fiecărui individ: "eu am misiunea mea - a scris el - sunt un inel într-un lanţ, o legătură de conexiune între persoane. El nu m-a creat pentru nimic. Voi face binele, voi împlini lucrarea lui; voi fi un înger de pace, un predicator al adevărului chiar în locul meu... dacă fac asta voi asculta de poruncile sale şi-l voi sluji în vocaţia mea" (Meditations and devotions, 301-302).

Slujirea specifică la care fericitul John Henry a fost chemat a comportat aplicarea intelectului său subtil şi a peniţei lui prolifice la multele din cele mai urgente "probleme ale zilei". Intuiţiile sale cu privire la relaţia dintre credinţă şi raţiune, cu privire la spaţiul vital al religiei revelate în societatea civilizată şi cu privire la necesitatea unei apropieri de educaţie pe larg întemeiată şi de rază lungă, nu au fost numai de importanţă profundă pentru Anglia victoriană, ci continuă şi astăzi să inspire şi să lumineze pe mulţi în toată lumea. Doresc să aduc onoare viziunii sale despre educaţie, care a făcut aşa de mult pentru a plăsmui "ethos"-ul care este forţa care stă la baza şcolilor şi a institutelor universitare catolice de astăzi. Ferm contrar oricărei abordări reductive sau utilitariste, el a căutat să ajungă la un ambient educativ în care formarea intelectuală, disciplina morală şi angajarea religioasă să înainteze împreună. Proiectul de a întemeia o universitate catolică în Irlanda i-a dat oportunitatea de a dezvolta propriile idei cu privire la acest argument şi culegerea discursurilor publicate de el ca The Idea of a University conţine un ideal din care pot să înveţe cei care sunt angajai în formarea academică. Şi într-adevăr, ce ţintă mai bună ar putea să-şi propună profesorii de religie dacă nu acel faimos apel al fericitului John Henry pentru un laicat inteligent şi bine instruit: "Vreau un laicat ca nu este arogant, care nu este precipitat în discursuri, care nu este polemic, ci oameni care cunosc propria religie, care să intre în ea, ca să ştie bine unde se află, care ştiu ce cred şi ce nu cred, care cunosc propriul crez aşa de bine încât să dea cont despre el, care cunosc aşa de bine istoria încât s-o poată apăra" (The Present Position of Catholics in England, IX, 390). Astăzi când autorul acestor cuvinte este ridicat la cinstea altarelor, mă rog ca, prin mijlocirea sa şi exemplul său, cei care sunt angajaţi în domeniul învăţământului şi al catehezei să fie inspiraţi la un efort mai mare din viziunea sa, pe care aşa de clar o pune în faţa noastră.

În timp ce testamentul intelectual al lui John Henry Newman a fost acela care în mod comprehensibil a primit cele mai mari atenţii în vastele publicaţii despre viaţa sa şi opera sa, prefer cu această ocazie, să închei cu o scurtă reflecţie despre viaţa sa de preot şi de păstor de suflete. Căldura şi umanitatea care stau la baza aprecierii slujirii sale pastorale sunt exprimate în mod magnific de un alt vestit discurs al său: "Dacă îngerii ar fi fost preoţii voştri, iubiţi fraţi, n-ar fi putut să participe la suferinţele voastre, nici să vă compătimească, nici să aibă compasiune faţă de voi, nici să simtă gingăşie faţă de voi şi să găsească motive pentru a vă justifica, aşa cum putem noi; n-ar fi putut să fie modele şi călăuze pentru voi, şi să vă conducă de la omul vostru vechi la viaţa nouă, aşa cum pot s-o facă aceia care vin chiar din ambientul vostru" ("Men, not Angels: the Priest of the Gospel", Discourses to mixed congregations, 3). El a trăit acea viziune profund umană a slujirii sacerdotale în grija evlavioasă faţă de lumea din Birmingham în timpul anilor petrecuţi în Oratoriul întemeiat de el, vizitând bolnavii şi săracii, alinându-i pe cei lipsiţi, îngrijindu-se de cei care erau în închisoare. Nu uimeşte faptul că la moartea lui mii de persoane au stat la rând pe străzi în timp ce trupul lui era dus la înmormântare la jumătate de milă de aici. După o sută douăzeci de ani, mari mulţimi s-au adunat din nou aici pentru a se bucura de recunoaşterea solemnă a Bisericii faţă de sfinţenia excepţională a acestui preaiubit părinte de suflete. Care mod mai bun pentru a exprima bucuria acestui moment dacă nu aceea de a ne adresa Tatălui nostru ceresc în mulţumire cordială, rugându-ne cu cuvintele puse de fericitul John Henry Newman pe buzele corurilor de îngeri în cer:

Laudă Celui care este Preasfânt în înaltul cerurilor
Şi laudă să fie în adâncimi;
Preafrumos în toate cuvintele sale,
dar cu mult mai mult în toate căile sale!
(The dream of Gerontius).

Benedictus PP. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.