"Biletul Speech" al lui John Henry Newman
cu ocazia ridicării la demnitatea de cardinal

În dimineaţa de luni 12 mai (1879), părintele Newman a mers la Palazzo della Pigna, reşedinţa cardinalului Howard, care-i pusese la dispoziţie apartamentul său pentru a-l primi pe trimisul Vaticanului, purtătorul "biletului" cu care cardinalul Secretar de Stat îl informa că, în Consistoriul secret încheiat de puţină vreme, Sanctitatea Sa Leon al XIII-lea l-a învrednicit cu ridicarea lui la rangul de cardinal. La ora unsprezece, sala era foarte populată de catolici englezi şi americani, ecleziastici şi laici, precum şi de multă nobilime romană şi demnitari ai Bisericii, reuniţi pentru acea ocazie. Puţin după miezul zilei, a fost anunţată sosirea trimisului Consistoriului. Acesta a încredinţat "biletul" părintelui Newman, care, desfăcând sigiliul, l-a dat E.S. Mons. Clifford, episcop de Clifton, pentru a-l citi celor prezenţi. Trimisul îl informa pe noul cardinal că Sanctitatea Sa îl va primi în dimineaţa următoare în Vatican la orele zece, pentru conferirea beretei, adăugând obişnuitele felicitări, la care el a răspuns cu ceea ce a trecut în istorie ca "Biletul Speech".

* * *

Vă mulţumesc, monseniore, pentru că sunt părtaş de înalta onoare pe care Sfântul Părinte a binevoit s-o confere umilei mele persoane (cuvinte pronunţate de Newman în italiană) şi dacă Vă cer permisiunea să continui discursul meu, nu în limba Dumneavoastră aşa de muzicală, ci în iubita mea limbă maternă, este pentru că în aceasta pot exprima mai bine ceea ce simt la vestea pe care Dumneavoastră mi-aţi comunicat-o.

Aş vrea înainte de toate să exprim uimirea şi profunda recunoştinţă pe care am simţit-o şi pe care o simt încă pentru mărinimia şi iubirea Sfântului Părinte pentru că m-a ales la o onoare aşa de imensă. A fost cu adevărat o mare surpriză. Nu mi-a trecut niciodată prin minte că sunt vrednic de ea şi mi s-a părut aşa de mult în contrast cu evenimentele din viaţa mea. A trebuit să trec prin multe încercări, însă apropiindu-mă de acum la capătul a toate, mă simţeam în pace. Totuşi, oare nu e posibil că eu am trăit atâţia ani tocmai pentru a vedea ziua aceasta?

E greu chiar şi de gândit cum aş fi putut înfrunta o atare emoţie dacă Sfântul Părinte n-ar fi făcut un ulterior gest de mărinimie faţă de mine, arătând astfel un alt aspect al naturii sale plină de fineţe şi de bunătate. El a intuit tulburarea mea şi a voit să-mi explice motivele pentru care m-a ridicat la atâta onoare. Împreună cu cuvintele de încurajare, mi-a spus că decizia lui era o recunoaştere a zelului meu şi a slujirii mele pe care am adus-o timp de atâţia ani Bisericii catolice; în afară de asta, el era sigur că creştinii catolici englezi şi chiar toată Anglia protestantă aveau să se bucure de faptul că eu voi primi un semn al favorului său. După aceste cuvinte binevoitoare ale Sanctităţii Sale, aş fi fost chiar insensibil şi ingrat dacă aş mai fi avut ezitări.

Acest lucru el a avut grijă să-mi spună, şi ce puteam eu dori mai mult? În lunga mea viaţă am comis multe greşeli. Nu am nimic din acea perfecţiune sublimă care se găseşte în scrierile sfinţilor, adică absoluta lipsă de erori. Dar ceea ce cred că pot spune cu privire la tot ceea ce am scris este aceasta: intenţia mea dreaptă, lipsa de scopuri personale, simţul ascultării, disponibilitatea de a fi corect, tema de a greşi, dorinţa de a sluji sfânta Biserică, şi, numai prin milostivire divină, un anumit succes. Şi îmi place să pot adăuga că încă de la început m-am opus unei mari nenorociri. Timp de treizeci, patruzeci, cincizeci de ani am încercat să contrastez cu toate forţele mele spiritul liberalismului în religie. Niciodată sfânta Biserică n-a avut necesitate mai mare de cineva care să se opună liberalismului mai mult ca astăzi, când, vai, e vorba de acum de o eroare care se extinde ca o capcană mortală asupra întregului pământ; şi cu această ocazie, aşa de mare pentru mine, când este natural ca eu să extind privirea la toată lumea, la sfânta Biserică şi la viitorul ei, sper că nu va fi considerat inoportun ca eu să reînnoiesc acea condamnare pe care am rostit-o deja aşa de des.

Liberalismul în domeniul religios este doctrina conform căreia nu există niciun adevăr pozitiv în religie, ci un crez are aceeaşi valoare ca şi altul, şi aceasta este o convingere care capătă în fiecare zi mai mult credit şi forţă. Este împotriva oricărei recunoaşteri a unei religii ca adevărată. Învaţă că toate trebuie să fie tolerate, deoarece pentru toate este vorba de o problemă de opinii. Religia revelată nu este un adevăr, ci un sentiment şi o preferinţă personală; nu un fapt obiectiv sau miraculos; şi este un drept al fiecărui individ să o facă să spună ceea ce loveşte mai mult fantezia sa. Devoţiunea nu se întemeiază în mod necesar pe credinţă. Se pot frecventa Bisericile protestante şi Bisericile catolice, se poate sta la masa amândurora şi a nu aparţine nici uneia. Se poate fraterniza şi avea gânduri şi sentimente spirituale în comun, fără nici măcar a pune problema unei doctrine comune sau a simţi exigenţa ei. Aşadar, deoarece religia este o caracteristică aşa de personală şi o proprietate aşa de privată, trebuie în mod absolut ignorată în raporturile dintre persoane. Şi chiar dacă unul ar schimba religia în fiecare dimineaţă, de ce ar trebui să te intereseze pe tine? A cerceta asupra religiei altuia nu este mai puţin indiscret decât a cerceta asupra resurselor sale economice sau asupra vieţii sale familiare. Religia nu este deloc un colant al societăţii.

Până acum puterea civilă a fost creştină. Chiar şi în naţiunile separate de Biserică, aşa cum este a mea, atunci când eram tânăr era valabilă încă zicala: "Creştinismul este legea ţării". Acum această structură civilă a societăţii, care a fost creaţie a creştinismului, respinge creştinismul. Zicala, şi atâtea altele care rezultau, a dispărut sau dispare, şi pentru sfârşitul secolului, dacă Dumnezeu nu intervine, va fi complet uitată. Până acum se credea că era suficientă religia cu sancţiunile sale supranaturale pentru a asigura populaţiei noastre legea şi ordinea; acum filozofi şi politicieni tind să rezolve această problemă fără ajutorul creştinismului. În locul autorităţii şi învăţăturii Bisericii, ei susţin înainte de toate o educaţie total secularizată, menită să dea de înţeles fiecărui individ că este a fi ordonat, silitor şi sobru se întoarce în folosul său personal. Apoi se furnizează marile principii care trebuie să înlocuiască religia şi pe care masele astfel educate ar trebui să le respecte, adevărurile etice fundamentale în sensul lor cel mai larg, dreptatea, bunăvoinţa, onestitatea, etc.; experienţa dobândită; şi acele legi naturale care există şi acţionează în mod spontan în societate şi în lucrurile sociale, atât fizice cât şi psihologice, de exemplu, în conducere, în comerţ, în finanţe, în domeniul sanitar şi în raporturile dintre naţiuni. Cât priveşte religia, ea este un lux privat, pe care unul şi-l poate permite, dacă vrea, dar pe care desigur trebuie să-l plătească, şi pe care nu poate nici s-o impună altora nici să-i deranjeze practicând-o el însuşi.

Caracteristicile generale ale acestei mari apostazii sunt identice pretutindeni; însă în amănunte variază în funcţie de ţară. Voi vorbi despre ţara mea pentru că o cunosc mai bine. Mă tem că ea va avea aici o mare continuare, chiar dacă nu-mi pot imagina cum se va termina. La prima vedere s-ar putea crede că englezii sunt prea religioşi pentru un mod de a gândi care în restul continentului european apare întemeiat pe ateism; însă nenorocirea noastră este că, în pofida aceasta, ca şi în altă parte, conduce la ateism, aici el nu se naşte în mod necesar din ateism. Trebuie amintit că sectele religioase, apărute în Anglia în urmă cu trei secole şi astăzi aşa de puternice, s-au opus în mod feroce unirii Bisericii şi a statului şi ar vrea descreştinarea monarhiei şi a întregului său aparat, susţinând că o astfel de catastrofă ar face creştinismul mai pur şi mai puternic. Apoi, principiul liberalismului ne este impus chiar de circumstanţe. Să luăm în considerare consecinţele tuturor acestor secte. Cu toată probabilitatea ele reprezintă religia a jumătate din populaţie; şi să nu uităm că guvernul nostru este o democraţie. Este ca şi cum, într-o duzină de persoane luate la întâmplare de pe stradă şi care cu siguranţă au cota lor de putere, s-ar găsi până la şapte religii diferite. Ori, cum pot găsi unanimitate de acţiune în domeniul local şi naţional atunci când fiecare se bate pentru recunoaşterea propriei denumiri religioase? Orice decizie ar fi blocată, afară de cazul în care argumentul religios este complet ignorat. Altceva nu trebuie făcut. Şi în al treilea rând, să nu uităm că în gândirea liberală există mult care este bun şi adevărat; e suficient să cităm, de exemplu, principiile de dreptate, onestitate, sobrietate, autocontrol, bunăvoinţă care, aşa cum am notat, sunt printre cele mai proclamate principii ale sale şi constituie legi naturale ale societăţii. Numai când ne dăm seama că această frumoasă listă de principii este menită să pună deoparte şi să elimine complet religia, suntem constrânşi să condamnăm liberalismul. Într-adevăr, n-a existat niciodată un plan al Duşmanului aşa de abil proiectat şi cum mai multe posibilităţi de reuşită. Şi, de fapt, el îşi atinge pe larg scopurile sale, atrăgând în propriile rânduri foarte mulţi oameni capabili, serioşi şi oneşti, bătrâni stimaţi, înzestraţi cu o lungă experienţă, şi tineri cu speranţe frumoase.

Iată cum este situaţia în Anglia, şi este un bine ca toţi să ne dăm seama; dar să nu se creadă deloc că eu sunt înspăimântat din cauza asta. Desigur că-mi pare rău, pentru că eu cred că poate dăuna multor suflete, dar nu mă tem deloc că are capacitatea de a împiedica victoria Cuvântului lui Dumnezeu, a sfintei Biserici, a Regelui nostru atotputernic, Leul din tribul lui Iuda, Cel Credincios şi Cel Adevărat, şi a Vicarului său pe pământ. De altfel, de prea multe ori creştinismul s-a aflat în ceea ce părea să fie un pericol de moarte; pentru ce trebuie acum să ne înspăimântăm în faţa acestei noi încercări. Acest lucru este absolut sigur; ceea ce în schimb este nesigur, şi în aceste mari provocări de obicei este nesigur, şi reprezintă de obicei o mare surpriză pentru toţi, este modul în care din când în când Providenţa îi ocroteşte şi îi salvează pe aleşii săi. Uneori duşmanul se transformă în prieten, uneori este despuiat de virulenţa şi agresivitatea sa, uneori care bucăţi de unul singur, uneori atacă atât cât e suficient, în folosul nostru, apoi dispare. În mod normal Biserica nu trebuie să facă altceva decât să continue să facă ceea ce trebuie să facă, în încredere şi în pace, să stea liniştită şi să aştepte mântuirea lui Dumnezeu. "Cei umili vor moşteni pământul şi se vor bucura de multă pace" (Ps 37,11)

Card. John H. Newman

____________
- Acest discurs a fost imediat transmis de corespondentul roman al ziarului englez The Times şi a fost publicat în întregime, în ziua următoare.
- Textul a fost tradus şi de P. Armellini, SJ, în italiană şi publicat în întregime de L'Osservatore Romano din ziua următoare. Civilta Cattolica a comentat discursul calificându-l ca foarte important.
- Noua traducere din textul original, publicat în: Newmann J.H., My Compaign in Ireland, Aberdeen, 1896, pag. 393-400.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 18.