"Caritas in veritate" a lui Benedict al XVI-lea: reflecţii pastorale

De Stefano Fontana*

"Caritas in veritate" trebuia să fie o enciclică despre dezvoltare, şi conform planului originar, ar fi trebuit să comemoreze aniversarea a 40 de ani a enciclicei Populorum progressio (PP) a lui Paul al VI-lea. Însă nu mă tem să spun că ea este mult mai mult decât o enciclică despre dezvoltare. Din punctul meu de vedere tema ei este "locul lui Dumnezeu în lume" şi privirea reciprocă între Biserică şi lume, credinţă şi raţiune, natură şi supranatură. În CV problema socială nu numai că devine "problema antropologică", ci devine chiar "problema teologică": întocmai locul lui Dumnezeu în lume.

Precizări metodologice

O primă caracteristică a lui CV este oricum referinţa la PP a lui Paul al VI-lea. Cu toate că, din multe motive, data din 2007 nu a fost respectată, enciclica menţine o importantă referinţă la PP şi la Paul al VI-lea. Între altele, această referinţă asumă două aspecte de mare importanţă. Primul se referă la amintirea acestui pontif şi recunoaşterea măreţiei sale şi pentru Doctrina socială a Bisericii. Nu trebuie uitat că mulţi au vorbit în trecut despre "incertitudini" ale lui Paul al VI-lea în acest domeniu, văzute ca semn al unei regândiri a naturii doctrinei sociale a Bisericii după liniile teologice care o interpretau ca ideologie. Se spunea că Vatican II nu a dedicat o atenţie sistematică doctrinei sociale a Bisericii şi folosise expresia în mod marginal. Când în anul 1971 Paul al VI-lea a publicat Octogesima adveniens nu în formă de enciclică dar de scrisoare apostolică, deci o diminutio, mulţi au citit în asta un ulterior semn că şi în magisteriul lui Paul al VI-lea doctrina socială a Bisericii nu mai asuma rolul ocupat precedent la Conciliu. Toate acestea însufleţeau distincţia între două doctrine sociale ale Bisericii una preconciliară şi una postconciliară, dacă nu chiar nepropunerea doctrinei sociale a Bisericii după Conciliu. De vreme ce asemenea poziţii sunt încă, şi pe larg, prezente, este de mare semnificaţie că Benedict al XVI-lea a recitit magisteriul lui Paul al VI-lea ca deloc incert sau slab faţă de doctrina socială a Bisericii, ci, mai mult, puternic propunător şi clarvăzător. De fapt el spune despre PP că trebuie considerată ca Rerum novarum din epoca postconciliară şi subliniază legăturile strânse ale acestei enciclice cu Humanae vitae din 1968, anticipare ante litteram că deja atunci problema socială se punea ca problemă antropologică.

La reevaluarea, dacă putem spune aşa, a lui Paul al VI-lea, CV asociază ideea că punctul de vedere al doctrinei sociale a Bisericii este "tradiţia apostolică" şi că nu este posibil a separa două doctrine sociale ale Bisericii, una preconciliară şi alta conciliară. Să vedem pe scurt aceste două aspecte importante.

Mult timp s-a susţinut că a porni de la revelaţia transmisă în tradiţia apostolică făcea din doctrina socială a Bisericii un sistem deductiv. La asta se contrapunea o procedură inductivă. Punctul de plecare, sau chiar punctul de vedere, trebuia să fie situaţia, practica sau datele ştiinţelor umane. E vorba de poziţii tipice ale anilor Şaizeci şi Şaptezeci din secolul trecut, dar încă foarte prezente printre teologicii şi profesorii din Institutele de Ştiinţe Religioase. Deja la Aparecida, în faţa episcopatului latinoamerican şi apoi în CV, Benedict al XVI-lea afirmă în schimb că punctul de vedere - sau locul hermeneutic - este credinţa apostolică, şi că a porni de la situaţie, de la practica sau numai de la ştiinţele umane este ideologic. El răstoarnă astfel parcursul, semnalând că şi magisteriul lui Paul al VI-lea, ca de altfel Conciliul, este pe această linie.

Însă tradiţia apostolică este una singură şi iată aplicarea hermeneuticii continuităţii Conciliului al II-lea din Vatican şi la doctrina socială a Bisericii [mai recent, papa a aplicat-o şi la figura preotului]. Câte manuale de doctrină socială a Bisericii care arătau, articulau şi sistematizau această contrapoziţie ar trebui revizuite şi rescrise! Aceste contrapoziţii sunt rod al suprapunerii la doctrina socială a Bisericii a unor categorii ideologice străine de ea, care împiedică recunoaşterea adevăratului ei mesaj.

O nouă evaluare a economiei

O a doua caracteristică a lui CV este o nouă considerare a activităţii economice. Afirmaţia probabil cea mai surprinzătoare este că logica darului trebuie să fie prezentă încă de la început în activitatea economică normală. Acest principiu este repetat de mai multe ori în enciclică şi articulat şi cu criterii ştiinţifice bune, precum şi teologice şi morale. Este un principiu cu multiple consecinţe: nu este mai întâi a produce şi apoi a distribui; economia nu poate să fie separată de societate ca şi cum prima ar avea în vizor eficienţa şi a doua solidaritatea; subîmpărţirea între public şi privat sau între non profit şi profit nu mai sunt suficiente pentru a interpreta realitatea economiei; gratuitatea şi darul nu se referă numai la al treilea sector, ci şi la sectorul privat şi la cel aşa-numit public; experţii trebuie să se angajeze pentru a configura din punct de vedere juridic şi ştiinţific noi forme de întreprindere; întreprinderea trebuie înţeleasă în mod polivalent cu posibilitatea de schimburi reciproce între diferitele tipuri de întreprinzători; şi aşa mai departe.

Un punct, în această privinţă, este de importanţă fundamentală. Piaţa este înţeleasă ca locul care face disponibile bunurile. Papa susţine - dar sunt de acum mulţi economişti care spun asta - că piaţa, pentru a funcţiona, are nevoie de bunuri indisponibile. Pentru a putea produce piaţa trebuie să presupună bunuri pe care ea însăşi nu le poate produce. Pornind de la această constatare pentru economie, CV o lărgeşte la întreaga realitate, susţinând că întreaga dezvoltare umană se întemeiază pe o vocaţie care nu-i este disponibilă, dar care-i vine în întâmpinare în dar. Nici un nivel de realitate nu-şi poate da singur adevărul său. Atunci când un nivel al realităţii se închide în el însuşi, presupunând că-şi poate fi suficient sieşi, devine prizonier al lui însuşi. Fără Dumnezeu, omul poate produce numai o dezvoltare dezumanizată.

Trei noi domenii tematice

Această idee hermeneutică fundamentală este aplicată de Benedict al XVI-lea la trei mari tematici din actualitatea istorică: ateismul şi religiile, ambientul şi natura umană, tehnica şi bioetica. Nici o enciclică precedentă nu tratase în mod aşa de amplu şi aprofundat aceste elemente care au apărut în mod năvalnic după vestita "criză a ideologiilor" şi care conţin în sine ideologii preocupante.

Dacă dezvoltarea are nevoie să se alimenteze cu o vocaţie care să fie alta de la sine, ateismul este duşmanul dezvoltării. Şi, spune papa, nu numai ateismul militant şi persecutor al religiei, ci şi ateismul indiferenţei, sau nihilismul, care este în mod sistematic răspândit prin propagandă şi în societăţile care odinioară erau creştine. Ateismul sufocă energiile cele mai autentice ale omului, îi aplatizează angajarea pe obiective meschine, strică relaţiile umane şi îi împiedică pe oameni să se sacrifice pentru ceea ce într-adevăr este frumos şi mare.

Deci libertatea de religie este un drept fundamental pentru dezvoltare, dar trebuie să fie înţeleasă corect. Ea nu comportă faptul ca toate religiile să fie puse pe acelaşi plan - adică nu comportă indiferenţa religioasă. Există arbitrul, statul, care garantează libertatea de religie dar ştie şi să fluiere vreun fault, atunci când religiile ameninţă drepturile umane şi binele comun. Apoi există jucătorii, şi printre ei catolicii, care nu trebuie renunţe la jucarea partidei lor pentru că asta ar ofensa celelalte religii. Libertatea de religie nici nu elimină raţiunii politice angajarea de a evalua atunci când ele comportă o lezare a drepturilor umane, nici nu cere ca să se constituie un loc public neutru de religie ca în modelul francez, nici nu cere ca creştinii să trebuiască să renunţe la evanghelizare.

Grija faţă de ambient şi apărarea naturii umane trebuie să fie mereu legate împreună. Natura nu trebuie dispreţuită, dar nici nu trebuie sacralizată în noi forme de păgânism. Ecologismul riscă să devină o nouă religie. Ocrotirea ambientului natural nu trebuie să se refere numai la aer şi la apă ci şi mai ales la om. Creştinul are obligaţia de a apăra creaţia, prima dintre toate natura persoanei umane care aparţine şi ea creaţiei, şi nu numai focile. Apărarea vieţii şi a familiei nu poate să fie separată de apărarea naturii. Viceversa ecologia devine ideologie. Apărarea vieţii umane este tratată de CV în trei rânduri şi este legată în mod organic cu toate temele dezvoltării adevărate. Nu va mai fi posibil, de acum înainte, să se vorbească despre ecologie şi despre dezvoltare uitând tematicile vieţii.

În sfârşit tehnica. Întregul capitol al VI-lea este dedicat acestei teme, cu pasaje de mare profunzime. Tehnica este văzută şi ca extremă configurare a refuzului unui sens, deci ca extrem duşman al dezvoltării, deoarece o reduce maxim la creşterea sau la mărirea PIB-ului. Enciclica vede pericolul tehnicismului în multe aspecte ale vieţii noastre sociale: în finanţarizarea economiei, în mass-media, în ajutoarele date dezvoltării care folosesc mai mult pentru a menţine aparatele decât pentru a favoriza ieşirea din sărăcie, etc. Dar îl vede mai ales în domeniul bioetic. Există un genocid în desfăşurare şi aproape nimeni nu vorbeşte despre asta. Datele publicate recent de IPF din Madrid sunt îngrozitoare. Avortul este fenomen de masă, noile practici diagnostice prenatale ajung de acum în mod automat la avort atunci când s-ar găsi vreo boală chiar şi numai ipotetică în făt, este în desfăşurare o selecţie eugenetică nemiloasă fie în privinţa sănătăţii celui care trebuie să se nască fie în privinţa sexului său care îngrozesc, tentativele de a nega natura complementară de bărbat şi femeie şi de a pune mâinile pe însăşi identitatea umană dau fiori, cu însămânţarea artificială s-a trecut de un prag dincolo de care nu mai e posibil a vorbi despre respectarea demnităţii umane. Papa spune că aici problema socială a devenit problema antropologică.

Locul lui Dumnezeu în lume

Aş vrea la acest punct să indic a patra şi ultima caracteristică a lui CV, o schemă hermeneutică pe care ea o indică şi care poate să ne fie de mare ajutor şi în activitatea noastră pastorală. Am spus la început că CV are ca temă de fond locul lui Dumnezeu în lume. Nu este o temă nouă dacă Rerum novarum spunea că nu există soluţie la problema socială în afara Evangheliei, dacă PP afirma că principalul factor de dezvoltare este Evanghelia şi dacă Centesimus annus spune că Biserica are un drept de cetăţenie în societate. Cu alte cuvinte doctrina socială a Bisericii nu poate renunţa la pretenţia că, aşa cum spune CV, creştinismul nu este numai util ci şi indispensabil pentru construirea unei adevărate dezvoltări umane. Dar iată punctul: cum poate această pretenţie să nu sufoce autonomia realităţilor pământeşti, responsabilitatea umană, lumina raţiunii şi importanţa cunoştinţelor ştiinţifice? Din punct de vedere pastoral este vorba de o problemă cheie. CV o rezolvă în acest mod: lumina care vine de la Cristos - a se reciti Gaudium et spes cu privire la acest punct - îl dezvăluie omului pe om, nu-i sugrumă capacităţile ci îl face şi mai mult capabil de sine, mai matur. Lumina revelaţiei nu sufocă lumina raţiunii, ci o ajută să fie ea însăşi. Credinţa creştină poate dialoga cu ştiinţele omului deoarece nu le mortifică ci le invită să coboare mai mult în profunzime înlăuntrul lor şi să producă roadele lor cele mai bune. Pretenţia credinţei creştine de a fi "cu faţă umană" trezeşte raţiunea, o împiedică să fie prizonieră a ei însăşi şi o invită să nu se oprească niciodată. Pentru aceasta pretenţia creştină de a fi religio vera nu este o impunere, ci un dialog cu raţiunea, desigur nu cu orice tip de raţiune, ci numai cu aceea care nu refuză invitaţia de a se lărgi care-i derivă de la credinţă.

* Stefano Fontana este director al Observatorului Internaţional "Cardinal Van Thuân" despre doctrina socială a Bisericii.

(După Zenit, 9 septembrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.