Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

Newman învățător al Bisericii? Cuvântul lui Ratzinger

Publicăm în continuare un articol semnat de Paolo Pegoraro apărut în revista "Jesus" (08/2010)

* * *

Papa Benedict al XVI-lea va celebra beatificarea lui John Henry Newman la încheierea vizitei sale istorice în Regatul Unit. De fapt, va fi vorba de prima vizită de stat a unui Pontif pe tărâm britanic - cea a lui Ioan Paul al II-lea în anul 1982 a fost o vizită pastorală - și va culmina cu întâlnirea cu regina Elisabeta a II-la și cu Primatul Comunității anglicane, Rowan Williams. "Arhiepiscopul de Canterbury - comentează reprezentantul său la Sfântul Scaun, reverendul David Richardson - o vede ca o oportunitate pentru a cimenta legăturile dintre Sfântul Scaun și Regatul Unit și chiar între Biserica catolică romană și alte biserici creștini din Scoția, din Anglia și din Țara Galilor". Admiratorii lui Newman sunt mulți și nu numai printre catolici. Contribuția lui la reînnoirea Bisericii din Anglia prin Mișcarea de la Oxford este încă vie. "Newman - explică reverendul Richardson - a plăsmuit profund viitoarea evoluție a teologiei anglicane. În primul rând, amintindu-ne de natura divină a Bisericii. Apoi înrădăcinând și întemeind din nou slujirea în succesiunea apostolică. În sfârșit trezind, împreună cu Pusey, o renaștere durabilă a teologiei patristice în anglicanism". Printre admiratorii săi de cursă lungă este și Benedict al XVI-lea care, fiind cardinal, a reevocat propria întâlnire personală cu opera lui Newman cu ocazia centenarului morții sale (28 aprilie 1990). Concluzia - surprinzătoare, recitită la douăzeci de ani distanță - atinge un punct foarte îndrăgit de Ratzinger teolog și păstor: "Semnul caracteristic al marelui învățător în Biserică mi se pare că este acela că el nu învață numai cu gândirea sa și discursurile sale, ci și cu viața sa, pentru că în el gândirea și viața se întrepătrund și se determină reciproc. Dacă acest lucru este adevărat, atunci cu adevărat Newman aparține marilor învățători ai Bisericii, pentru că el în același timp atinge inima noastră și luminează gândirea noastră". De fapt, aceasta este cheia de boltă a figurii lui Newman: o continuă osmoză între gândire și viață. Exact cum convertirea lui la catolicism, formată prin studiu și fidelitate față de conștiință, a însemnat înainte de toate o convertire niciodată încheiată a intelectului.

John Henry Newman s-a născut la 21 februarie 1801 într-o familie anglicană, însă "fervoarea sa evanghelică" s-a aprins abia pe la vârsta de cincisprezece ani când, în timpul primei din multele boli, a citit câteva cărți calviniste. Caracterul lui era rezervat dar foarte prietenos, scrupulos până la perfecționism și nelipsit de ambiție. Caracteristici care transpar, în mod paradoxal, atunci când tânărul Newman obține "doctoratul" cu minimul de note: excesul de studiu și așteptările prea înalte îl epuizaseră. Un accident de parcurs care va ajunge cu închiderea drumului spre studiile legale, făcându-l să întreprindă cariera ecleziastică: diacon anglican în 1824, va fi hirotonit preot anul următor. Între timp Newman devenise și fellow la Oriel College, cel mai prestigios de la Oxford, unde a fost fascinat de raționalismul lui Richard Whately, viitor arhiepiscop anglican de Dublin, care l-a ajutat să dezvolte propria abilitate retorică. Însă prietenia cu Richard Hurrell Froude, Edward Pusey și John Keble, precum și moartea surorii mai mici Mary și alte două boli grave, l-au convinse despre limitele unei perspective subiectiviste centrată numai pe excelența intelectuală. Chiar după ultima boală, care l-a lovit în timpul unei călătorii în Sicilia, Newman a simțit că a primit o misiune personală, necunoscută dar inderogabilă. "Nu-ți cer să văd - a scris el în Jurnal -, nu-ți cer să știu, îți cer pur și simplu să fiu pus la treabă". Astfel a început activitatea sa în Mișcarea de la Oxford, care respingea ingerințele guvernului britanic în viața eclezială și reevalua continuitatea istorică dintre catolicism și anglicanism. Conform lui Newman, care prin scrieri și predici a fost mult timp principalul exponent al mișcării, Biserica din Anglia reprezenta o "cale de mijloc" între excesele catolicismului roman și erorile protestantismului. Însă îndreptându-se spre patristică pentru a înțelege ceea ce Biserica a învățat semper et ubique, tânărul preot a intrat într-o profundă criză de conștiință. Studiind criza ariană din secolul al IV-lea și-a dat seama că ipoteza unei căi intermediare nu era o soluție, ci o eroare veche. Așadar, unde se găsește adevărata Biserică? Newman a aprofundat cercetările timp de alți patru ani. Totuși înainte de a încheia studiul său asupra originilor creștinismului (Dezvoltarea doctrinei creștine, 1845) a decis: conștiința îi impunea să se unească din nou cu Biserica Romei. "Părinții m-au făcut catolic - va reafirma după aceea, când s-a strecurat o iminentă întoarcere a sa la anglicanism - și eu nu intenționez să arunc la pământ scara pe care am urcat în Biserică". În noaptea dintre 8 și 9 octombrie 1845, pasionistul Domenico Barberi - beatificat apoi de papa Paul al VI-lea - a ajuns la Littlemore, localitatea unde Newman se retrăsese ca vicar al bisericii Universității, și a ascultat lunga sa mărturisire. În anii care au urmat au fost foarte numeroși - se vorbește de o mie - membrii ai Bisericii anglicane care l-au imitat pe viitorul cardinal.

Hirotonit preot catolic la Roma, Newman a intrat în Ordinul oratorienilor sfântului Filip Neri, care avea să-i amintească de college-urile de la Oxford. S-a întors în Anglia fără a-și imagina calvarul de dispreț și suspiciune care-l aștepta. În recentul volum John Henry Newman. O biografie spirituală (Lindau 2010), Roderick Strange - rector al Colegiului Pontifical Beda din Roma - subliniază în mod oportun o caracteristică a sfințeniei sale: fidelitatea în pofida numeroaselor înfrângeri și dezamăgiri. În anul 1851 Newman a fost implicat în procesul împotriva lui Giacinto Achilli, un fost dominican care combătea catolicismul din partea evanghelică. Newman s-a făcut glas al cardinalului Nicholas Wiseman, prezentând împotriva lui Achilli câteva acuze de molestare documentate cu ani în urmă. Însă pentru că Wiseman pierduse dosarul cu probe, Newman a fost citat pentru defăimare și a întâlnit reproșul public. În același an episcopii irlandezi l-au contactat pentru ca să devină rector al unei noi universități catolice în Irlanda; însă, în anul 1858, Newman și-a dat demisia din cauza divergențelor de viziuni și s-a întors la Oratoriul din Birmingham. Cu un an înainte episcopii englezi îi încredințaseră misiunea de a superviza noua traducere a Bibliei. Newman s-a dedicat acestei misiuni îndelung cu dârzenie proverbială, însă proiectul a fost anulat. În anul 1859 i-a fost încredințată conducerea revistei catolice "The Rambler". A produs un singur număr, pentru că articolul său despre rolul laicilor în Biserică (On Consulting the Faithful in Matters of Doctrine) a fost criticat de Roma. Suspiciunile care n-au dispărut niciodată cu privire la convertirea sa s-au reaprins. Newman s-a oferit să clarifice propriul punct de vedere și i-au fost trimise, prin intermediul cardinalului Wiseman, o serie de întrebări care, totuși, nu i-au fost predate niciodată. Și în timp ce Newman considera rezolvată problema, la Roma creștea discreditarea față de el. Abia după opt ani, când confratele și prietenul Ambrose St John a mers în vizită la Vatican, incidentul a fost clarificat. Nu este greu de imaginat că moralul lui Newman era la pământ. Astfel, atunci când un articol l-a acuzat de "dezinteres față de adevăr", el a simțit datoria de a scrie o vibrantă istorie a opiniilor sale religioase. Și Apologia pro sua vita (1865) a reușit în intenția pe care a avut-o el: i-a restabilit stima și autoritatea și i-a recâștigat douăzeci de ani de prietenii pierdute din partea anglicană. Însă o ultimă încercare îl aștepta. I-a fost încredințată misiunea de a întemeia o misiune oratoriană la Oxford, lucru pe care unii catolici - inclusiv arhiepiscopul de Westminster, cardinalul Henry Manning - nu-l vedeau cu ochi buni. A fost stabilit în secret ca, la întemeierea oratoriului, Newman să nu poată merge să trăiască acolo. Și el, în tăcere, cum era obiceiul său, s-a retras.

Gândirea și viața: în acest binom se află multe caracteristici ale lui Newman. Atenția sa față de o formare globală a studenților, de exemplu, așa cum se citește în Ideea de universitate: educația trebuie să fie o "introducere la realitatea totală", intuiție preluată apoi de părintele Giussani. Gândire și viață. Newman nu a fost un cercetător arid. A scris narațiune (Callista, 1855), a compus poezie (Visul lui Gerontius, 1865), și operele lui a influențat profund asupra autorilor cum ar fi Hilaire Belloc, Gilbert K. Chesterton, până la J.R.R. Tolkien și Bruce Marshall. Și din această cauză, în recenta audiență acordată episcopilor din Anglia și Țara Galilor, papa Benedict al XVI-lea l-a arătat ca model: "Mari scriitori și comunicatori ei staturii sale și ai integrității sale sunt necesari în Biserică astăzi și sper ca devoțiunea față de el va inspira pe mulți să-i meargă pe urme". Gândire și viață, încă o dată. În vestita lui Gramatica asentimentului (1870) Newman a amintit că credința este un act personal care nu se epuizează numai în înțelegerea rațională, pentru că este mai ales ascultare față de conștiința dreaptă. A reafirmat de mai multe ori că, prin intermediul predicilor sale, nu dorea să cucerească raționamentul persoanelor fără ca să le atingă și inima, deschizând un spațiu pentru har. "Stabilesc ca și canon fundamental - va spune el - că o predică pentru a fi eficace trebuie să fie imperfectă". Atunci când papa Leon al XIII-lea l-a creat cardinal, la 15 mai 1879, Newman a ales în mod sugestiv ca moto al său Cor ad cor loquitur, "inima vorbește inimii". Chiar puțin înainte de a primi purpura de cardinal au existat față de el obstrucționisme și neînțelegeri, însă pălăria de cardinal a împrăștiat în sfârșit umbrele care prea mult timp întunecaseră figura lui. Newman a trăit alți unsprezece ani; a murit în patul său la 11 august 1890. Ex umbris et imaginibus in veritatem, este scris în epitaful compus de el însuși: de la umbre și de la imagini - în sfârșit - la adevăr.

(După Zenit, 7 septembrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
 


lecturi: 49.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat